Şi cînd vine cîinele?

Aceasta se dedică cum ar fi spus răposatul

Nichita Stănescu şi lui Gheorghe Călin.

        Părerea mea sinceră este că mai bine e să ai un vecin scriitor decît un trompetist, oboist, pianist ori toboşar. Scriitorul tace şi scrie, pe cîtă vreme ceilalţi fac şi repetiţii. Cu toate astea, tot a venit vecinul meu Pahonţu la mine şi m-a întrebat:
        — Iar te-ai apucat de scris, vecine?
        Aveam nevoie de musafiri? Aveam aşa cum ai nevoie dumneata de cuie în încălţămintea din piciorul stîng ori cel drept. Am zis printre „incisivi":
        — Iar.
        După ce-mi spune că a plătit nu ştiu cîţi bani la deratizare şi acum aleargă şobolanii prin curte cu pisicile în gură, se uită la mine, la sculele mele şi zice:
        — Şi ce drăcie mai scrii?
        Mă plîng şi eu vecinului meu că am luat nişte borcane cu spanac şi am mîncat cartofi prăjiţi pentru că spanacul era stricat şi pe urmă i-am spus ce scriu:
        — „Şi cîinele cînd vine"?
        Pahonţu în loc să se gîndească ce pastă de dinţi să mai întrebuinţeze, mă întreabă:
        — Care cîine?
        — M-ai întrebat ce scriu. Ei, eu asta scriu: „Şi cîinele cînd vine".
        — Măi, să fie. Şi ce ai de gînd cu cîinele ăla?
        — Păi dacă te duci într-o societate...
        Ce n-ar da Pahonţu să se ducă singur prin societăţi. De aia şi zice:
        — Singur?
        Eu, fără să mă mai gîndesc la birocraţii cei cu mîneci ori la ăia fără mîneci, i-o retez:
        — Nu singur! Dacă te duci într-o societate şi acolo vine şi unul care ştie un milion şi ceva de anecdote şi acel cineva vrea să vă lase cu gura căscată, scoţi cîinele şi omul se lasă păgubaş de anecdote.
        — Care cîine?
        — Ai răbdare!... Dacă omu ăsta care ştie un milion şi ceva de anecdote începe să-ţi spună că a fost odată o şopîrlă care...


        În loc să mă întrebe unde am găsit slănină cu boia, el mă întreabă:
        — Care şopîrlă?
        Mă supăr un pic. Doar atît cît mă supăr atunci cînd se termină marfa înaintea mea şi zic cu o voce ridicată cam la doi metri:
        — Să admitem că există o anecdotă cu şopîrle, că zice el a fost odată o şopîrlă care... Tu de colo întrebi şi cînd vine cîinele?
        — Care cîine?
        — Nu am spus domnule că este o metodă să-l faci pe omul care ştie o groază de anecdote să se lase păgubaş? Dacă el continuă cu: „A fost odată o şopîrlă care a fost îmblînzită şi...” Tu în momentul ăla îl întrerupi şi îi zici: „Acum vine cîinele". El se uită la tine şi zice: „Lasă domnule cîinele ăla că nu e anecdota aia, e alta” şi el începe iar: „Deci a fost o şopîrlă care a fost îmblînzită şi care a fost învăţată să vorbească finlandeza”.
        Poftim! Vedeţi şi dumneavoastră ori auziţi ce vrea să ştie Pahonţu.
        — De ce finlandeza?
        — Să zicem că aşa e anecdota. Cînd zice el că şopîrla a fost învăţată să vorbească finlandeza, îl întrebi: „Acum vine cîinele?” El începe să se înverzească şi zice: „Lasă-mă domnule cu cîinele dumitale, că nu e bancul ăla, ţi-am mai spus”. Şi el continuă: „Învăţînd finlandeza şopîrla este trimisă după o trăsură şi un birjar". Tu de la locul tău îl întrebi: „Şi nu acum vine cîinele?". Trebuie să ai grijă ca întrebarea asta s-o pui serios, să nu se observe că-ţi baţi joc de el. Cînd aude anecdotistul că iar îi pui întrebarea cu cîinele se mută de lîngă dumneata şi începe: „Vine şopîrla cu trăsura...".
        Celui căruia îi povestesc cum îl pot face pe un anecdotist să plece cu coada între picioare, îi vine în cap altă întrebare. Şi mi-o pune:
        — Unde-ai văzut dumneata şopîrlă în trăsură?! Nici în filme nu există.
        — Nu ţi-am spus că e anecdotă? Şi în anecdote se poate orice... Cînd zice el: „Vine şopîrla cu trăsura alături de birjar şi..." şi tu spui atunci: „Da, acum vine cîinele". Anecdotistul face mărunt din buze şi zice: „Dumneata nu înţelegi că nu e nici un cîine în anecdota asta? Aşa, care va să zică şopîrlă care ştie finlandeza vine cu birjarul şi cînd ajunge într-un anumit loc, şopîrla începe să fluiere tot în limba finlandeză după stăpîn". Tu vii mai aproape de el şi-l întrebi, adică zici: „Acuma ştiu. În locul stăpînului vine cîinele". Ăla care spune anecdote zice pentru ultima dată: „Dar mai lasă-mă domnule cu cîinele dumitale, că nu vine nici un cîine". Tu taci şi te uiţi la el cum se uită şi el la tine. Lui îi vine curaj şi continuă: „Vine stăpînul, se urcă în trăsură şi şopîrla care ştia să fluiere şi să vorbească finlandeza, îi spune birjarului unde să meargă iar tu, care nici usturoi n-ai mîncat, nici gura nu-ţi miroase zici: „Al dracului cap şi la mine, am uitat că acum vine cîinele". Cînd aude anecdotistul ce zici, îşi ia paharul şi pleacă la alt grup. Aici începe altă anecdotă. Bineînţeles că tu te duci după el.
        — Şi?
        — Te ţii după ăla cu anecdotele şi cînd începe în alt grup să zică: „Era într-o junglă un elefant şchiop care..." tu întrebi: „Şi cîinele cînd vine?". Omul nostru auzind iar povestea cu cîinele, îşi ia lumea în cap. Îşi ia rămas bun şi pleacă acasă.


        Mi-am răcit gura de pomană, pentru că Pahonţu mă întreabă:
        — Şi?
        Mă ridic de la masa de scris şi mă duc să caut gogoşi calde la un chioşc cu răcoritoare. Înainte de a pleca zic:
        — Şi, nimic. Nu l-ai lăsat pe om să spună anecdote, să facă pe deşteptu... Aud în urma mea:
        — Şi de fapt, cîinele cînd vine?

(Perpetuum comic ’84, pag. 61)