Sertarul

        De cîte ori privea îndemnurile scrise pe cartoane mari, atîrnate pe pereţi, Popică se întreba ce căutau ele aici, în Biroul micilor consumatori. Ce le trebuia celor patru funcţionari din birou să citească inscripţii de felul: Tovarăşi! Îndeplinirea sarcinilor de serviciu e o datorie, ba mai mult, o plăcere; Jos parazitismul!, „Sportul — prietenul organismului nostru," şi altele de genul acesta care pur şi simplu tapetau pereţii. Mai era una care nu încăpuse în altă parte decît în diagonala tavanului şi asta îi stîrnea cea mai mare nedumerire: Să spunem un „Nu hotărît bacşişului" care ajunsese cu siguranţă aici printr-o repartiţie greşită în loc să fie trimisă la restaurantul Brotăcelul de aur sau la cooperativa Amicii tunsului. Funcţionarii din acest birou îşi îndeplineau exemplar sarcinile de serviciu, dădeau jos cu parazitismul ori de cîte ori aveau ocazie. În pauza de la ora 11 preferau să facă genuflexiuni şi flotări decît să bîrfească şi să fumeze pe coridoare şi spuneau un „Nu hotărît bacşişului", chiar dacă pentru a silabisi inscripţia respectivă trebuiau să-şi dea binişor capul pe spate. De data asta însă lui Popică nu-i mai ardea să despice firul în patru în legătură cu prezenţa în biroul lor a unor astfel de devize. Funcţionarul model şi ireproşabilul tată de familie Popică avea o problemă mult mai gravă de dezbătut cu sine însuşi. Degeaba cei trei colegi ai să se prefaceau că studiază de zor o statistică sosită de la centrală: ştia cu siguranţă că mintea lor e numai la el şi la cazul lui nenorocit.
        Cu o zi în urmă directorul Paraschivescu îl prinsese pe subalternul său Popică dormind în sertar. Era un caz fără precedent în instituţie şi în curînd întregul personal muncitor nu discuta decît despre această nemaipomerită abatere de la normele de serviciu. De mai multe zile, pe la ora prînzului, pe Popică îl apuca un somn năpraznic, pe care nu-l putea birui nici dacă se ciupea îngrozitor de pulpele grăsuţe, nici vîrîndu-şi sub şezut pioneze Flaro de cele mai mari dimensiuni şi nici dacă îşi scotea ochelarii şi se căznea să-şi ţină cu degetele pleoapele care se făceau parcă de plumb şi se-nchideau ermetic. Iar ca panica să fie într-adevăr de proporţii, simţea că se face din ce în ce mai mic, din omul scund şi dolofan. Întruchipare a celei mai desăvîrşite respectabilităţi ajungea să nu depăşească în înălţime un creion. Popică înregistra la început toate aceste transformări cu spaimă, pentru ca apoi să se împace cu situaţia şi totuşi, mai păstrînd un rest de pudoare, înainte de a adormi de tot, se rostogolea în sertar unde îşi găsea un culcuş cît mai convenabil printre peniţe redis şi ascuţitori, se învelea cu un ziar judeţean — cel mai mult îi plăcea să aibă în faţa ochilor rubrica sportivă. Colegii lui nu-şi dădeau seama de această uimitoare metamorfoză: birourile erau aşezate unul în spatele altuia, ca băncile într-o clasă, pentru ca funcţionarii să nu se privească drept în faţă şi să aibă chef de vorbă. Popică era ultimul în acest şir şi dacă el îi putea vedea pe ceilalţi, aceştia nu-i puteau zări mişcările decît dacă se-ntorceau, lucru care se petrecea foarte rar.


        Timp de cîteva zile se repetase povestea asta şi Popică dăduse vina pe oboseala acumulată în concediu cînd în loc să se ducă la mare sau la munte — sindicatul îi oferise bilete în locuri deosebit de agreabile — se apucase să-şi zugrăveasca apartamentul, împreună cu un prieten din armată. Degeaba dormea el întreaga noapte iar dimineaţa bea cafele tari în locul ceaiului cu puţin zahăr şi multă lămîie pe care îl sorbea de obicei. Către orele 12 se micşora şi se prăbuşea în somn. Se resemnase deja cu situaţia asta şi chiar luase dintre jucăriile fetiţei sale un pătuţ şi o plăpumioară pe care le pusese în sertar, ca să-i fie somnul mai lin. Nu dormea mai mult de o oră iar cînd se trezea, se găsea din nou instalat la biroul său şi calcula curba producţiei nete ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
        Dar ieri directorul Paraschivescu intrase în birou intempestiv. Aşa intra el de obicei în orice încăpere din instituţie de parcă ar fi dorit să surprindă vreo fărădelege săvîrşită de funcţionari. Şi-a rotit ochii prin cameră în căutarea a ceva care să-l irite şi zărind scaunul lui Popică gol întrebă sever unde e acesta. „S-o fi dus să bea apă", se încumetă unul din colegi să îngaime, dar nu reuşi să spună mai mult fiindcă directorul îl ţintui sub o avalanşă de cuvinte: „Mi-e să-mi răspunzi precis şi sincer la întrebări, nu să te eschivezi cu ajutorul digresiunilor dumitale... Unde-i Popică?" Nimeni nu ştia nimic. Directorul se încăpăţînase să-l aştepte şi se plimbase furios prin cameră, ca un leu în cuşcă, potrivit expresiei tradiţionale. Aşa l-a descoperit pe Popică în sertar. Mai întîi s-a holbat, vinele de la tîmple i s-au umflat de credeai că în curînd or să plesnească apoi, scoţînd pătuţul în care funcţionarul său gîngurea ca un prunc nevinovat, a urlat de s-a auzit în toată instituţia: „Ce-i asta?" La care Popică, speriat de zgomot, s-a trezit brusc, a dat plăpumioara deoparte şi s-a pomenit la dimensiunile lui normale în faţa şefului: dîrdîind de spaimă: bună ziua, tovarăşe Paraschivescu... Colegii lui încremeniseră şi ei de groază; mai mult îi speria ceea ce avea să urmeze decît faptul că fuseseră martorii unei scene incredibile. Imediat ce şi-a revenit din uluială directorul a ieşit pe coridor şi a ţipat: „Adunarea".
        Cînd toţi şi-au ocupat locurile, în sala de şedinţe, directorul, aflat pe un mic podium, unde se găseau o masă şi un scaun, a izbucnit clocotind de indignare
        — N-aş fi crezut niciodată că în instituţia noastră, unde am vrut să promovez principii noi, s-ar putea oploşi un speciment ca Ion I. Popică. E un caz incompatibil cu eforturile noastre de a construi o viaţă curată şi demnă. Iată, tovaraşi, acest individ îşi permite ca în timp ce sutele de oameni ai muncii de la noi nu ştiu ce să mai facă pentru a-şi îmbunătăţi calitatea muncii, să doarmă! Şi încă în ce condiţii! În sertar! Ce ruşine! Ce rămăşiţe mic-burgheze ascunzi în sufletul dumitale Popică? Pe cine crezi că păcăleşti adoptînd o astfel de atitudine? Ne înşeli pe noi? Înşeli societatea aflată într-un nou stadiu de dezvoltare? Pe tine te înşeli, amărîtule! Nu poţi să beneficiezi de bucuria celor harnici care, privind în jurul lor, pot să spună cu mîndrie: am contribuit la edificarea unei noi lumi. Tu ce-o să laşi în urma ta Popică? Un pătuţ şi o plăpumioară pe care nici măcar nu ţi le-ai confecţionat singur ci le-ai sustras din jucăriile unei minore. Se vede pe ele eticheta rămasă de la fabrică.
        Directorul a vorbit vreme îndelungată. Şi alţi oameni ai muncii au condamnat cu vehemenţă fapta lui Popică. Într-un elan de mărinimie au hotărît să-i acorde totuşi o şansă: aceea de a se pedepsi singur.
        După şedinţă Popică a rătăcit îndelung pe străzi pînă cînd şi-a dat seama că trecătorii întorc capul după el şi că tot orăşelul e la curent cu ce i s-a întîmplat. S-a refugiat mîhnit într-un parc dar şi acolo o ciocănitoare care perfora copacii parcă zicea: „Aha! Dormi în sertar! Le tragi clapa! Aha!" De-abia tîrziu în noapte s-a întors acasă. Nevasta avea ochii roşii de plîns. I-a pus în faţă mîncarea neîncălzită şi a dispărut în dormitor unde a început să bocească din nou. Doar fata lui, trezită de zgomot, îi şopti în mare taină că, dacă are nevoie, poate să-i mai împrumute un pătuţ şi o plăpumioară.


        Acum stă la birou şi nu ştie încotro s-o apuce. E clar că nu mai poate să rămînă în acest loc de muncă unde i s-au împlinit multe din idealurile tinereţii. Nici măcar în oraş. N-are chef să audă strigîndu-se după el, aşa cum a auzit de dimineaţa o ceată de copii: „Somnul în sertar/ Te face sprinţar!" N-are chef să mai asculte comentariile colegilor care, deşi veniseră la serviciu ca de obicei cu un sfert de oră înainte de începerea programului, se grăbiseră să pufnească dispreţuitori: „Acum o face pe zelosul".
        Da, da, îşi va da imediat demisia şi va pleca într-o altă urbe.
        Popică îşi scrise cît mai caligrafic cu putinţă demisia şi ieşi din birou urmărit de privirile celor trei colegi care abia aşteptau să-l foarfece în absenţă. Se îndreptă spre cabinetul directorului ţinînd coala de hîrtie ca pe steagul alb al unui învins. Secretara îl informă sec că directorul lipseşte pentru cîteva clipe dar că poate să intre în cabinet ca să-l aştepte.
        Popică fu uluit de atîta amabilitate care avea însă o explicaţie simplă: secretarei nu i-ar fi convenit să împletească sub ochii lui la un pulovăr început în timpul însămînţărilor de primăvară şi care, datorită multiplelor sarcini de serviciu, nu era gata nici acum, cînd începea recoltatul porumbului.
        Aflat în biroul impozant unde pe pereţi nu se găsea nici măcar îndemnul de a strînge fier vechi pentru a face din el unelte noi, Popică îşi mai linişti furtuna din suflet. Îşi zise că în viaţa fiecărui om se întîlnesc şi perioade mai puţin luminoase şi că el tocmai într-o astfel de etapă a existenţei sale se află. Vru să se aşeze într-unul din uriaşele fotolii îmbrăcate în piele însă ceva îi atrase atenţia lui de om pedant. Unul din sertarele biroului era ieşit puţin în afară. Vru să-l închidă la loc dar încremeni de mirare.
        În sertar, printre hîrtii şi creioane, directorul dormea sugîndu-şi un deget chiar în pătuţul confiscat de la Popică şi învelit cu plăpumioara acestuia.

(Perpetuum comic ’84, pag. 58)