Lelea Fl’oarea, fata Mamii Nea’cşii, sora lui Tata On, a făcut opt copii: cinci fete (Lisandra, Lica, Stanca, Smaranda, Marioara, aşa le cheamă) şi trei băieţi (Niculae, Marin şi Stan, aşa se numesc şi ei). Fetele toate ’nalte, subţiratice — ei îi seamănă — s-au măritat, patru, în sat la noi; numai una, Smaranda, a zburat peste pădure, peste Căscioreanca, l-a luat pe unul Firică, din Malu-Spart, un băiat năltuţ şi el şi subţire, ca firul de porumb, toamna a-nvîrtit tot felul de negoţuri — pusese şi cîrciumă — a căzut şi-n buclucuri descurcate cu avocaţii de la Bucureşti, acum e responsabil la cazanele cu ţuică. Marioara, a mai mică, a luat pe băiatul cel mai mic al lui Năstase Pluşu şi l-a adus în casă, stîlpi să fie-amîndoi pentru ăi bătrîni, cînd n-or mai putea. Alelalte fete, şi ele cuminţi toate, robotitoare, au fost date tot după băieţi buni, au ridicat cîte două rînduri de case: întîi d-ale bătrîneşti, cu două odăi pe-o tindă, cu sobe oarbe, duduitoare — despuiat să stai toată iarna! — iar acum, case după moda asta nouă, cu patru-cinci camere încăperi de cărămidă — ca oala sună! — cu duşumea, cu şifoniere cu oglinzi de te-nneci în ele, cu aragaz, învelite cu fier tare, brumat parcă şi, bineînţeles, cu teatru şi cinematograf de şapte ori pe săptămînă, cu televizor adică. Băieţii au plecat toţi la oraş, la Bucureşti, de mici au plecat. Cu Niculae, ăl mai mare, s-a pomenit tat-sau cu el odată că intră-n curte c-o maşină, un camion de umplea bătătura: bea-bea, bea-bea! Făcea el din gogoaşa aceea a otomobilei, că el era cel de-o mînuia şi strîngea aşa gogoaşa, nu prea tare. S-au închinat amîndoi şi tata şi Lelea Fl’oarea, fetele-au sărit şi ele de prin grădină şi l-au dat jos în pupături. Niculae, băiat bine-ntrupat, ca tat-sau, ca Neică Socrate, dar aducînd la ochi mai mult cu mama, şi-a luat fată tot din partea noastră, din Sfîntu Gheorghe, de peste gîrlă, o fată de oameni, a lui Fănică-al lui Becheru, frumoasă, cu ochii lungi, întinşi, ca două aripi negre şi-un glas cîntător ca o vioară. Marin era ceva prin căile ferate — nu ştiu ce-a făcut şi el pe-acolo, că nu mai umblă acum pe trenuri; munceşte pe-un şantier. S-a-nsoţit c-o unguroaică vrednică, cumsecade. Stan, care are servici, a dibuit şi el o fată cuminte, de printr-un sat de pe-aici din Ilfov. Şi-au făcut toţi case-n cartierul Ghencea — Ghencea şi comuna Militari sînt întemeiate mai mult de oameni de-ai mei, de pe-acolo, sînt un fel de colonii ale fostului judeţ Vlaşca. Şi casele lor, nene-nene, tot aşa cu cîte patru-cinci camere te rătăceşti prin ele, puţ american în curte, coteţ pentru porc, despărţitură de sîrmă-mpletită pentru păsări, de primăvară, de cînd dau ghioceii şi viorelele, pînă toamna, cînd se-nalţă crizantemele, cu flori cît căciula, albe şi dolofane, curtea lor, în care ţin umbră şi nişte caişi şi nişte cireşi, e o mîndreţe. Fetele Lelii Fl'oarii au făcut şi ele cîte patru-cinci copii — vezi, seamănă cu mă-sa — iar copiii fetelor, ridicaţi, toţi mari, au turnat, la rîndul lor, cîte doi-trei pînă acum. Băieţii de la Bucureşti, ăştia din Ghencea şi Militari au născut mai puţine odrasle — că d-aia sînt orăşeni: Niculae are doi, Marin unul, luat de suflet; Stan, nici unul! Sămînţa lelii Fl’oarii nu va pieri însă, căci numărîndu-i o dată, au ieşit 42 cu toţii, copii, nepoţi, strănepoţi — o nunta-ntreagă...
Băieţii fac ce fac şi se reped pe la maică-sa pe la ţară; cu maşina se duc, bine-nţeles, cu maşina lui Niculae, îi duc fel de fel de bunătăţi. Cînd nu vin ei pe la ea, se duce ea pe la ei, iarna mai ales, cînd e mai slobodă de treburi. Îşi ia un paner cu ea şi le duce cîteva ouă, un pui, o sticlă de ţuică, ţuică de-a ei, moale, de corcoduşe. E bună. Bei şapte ceşti, nici nu se cunoaşte. La Bucureşti, trage o dată la unul, altă dată la altul, îi ia pe rînd. Între timp, le mai face fiecăruia cîte o „vizită", ţine toată după-amiaza. De obicei se adună toţi la unul; în bucătărie stau, că e mai cald. Vorbesc despre sat, cine-a mai murit, care cu cine s-a mai însurat, cînd au pus nunta? Îţi mai aduc aminte de taică-său, de bietu’ Neică Socrate, om bun ca pămîntul, muncitor de nu mai încape vorbă, a murit acum vreo doispreceze ani. A căzut aşa, dintr-o dată, la pat. Două zile a zăcut numai şi s-a aflat mort. Ceva la „inimă". Avea 62 de ani. Niculae îi are pe-amîndoi, fotografie mărită, în ramă, cînd erau tineri. El are un pieptar cu flori de lîniţă şi nişte mustăţi — te găureşte cu ele!
Aici, la băieţi, Lelea Fl’oarea se schimbă: calcă altfel, calcă aşa, ca la Bucureşti, mai încet, mai lin, mai legănat. Odihnită, faţa i se mai împlineşte, ba se duce acasă, la ţară, mai albă la chip. Lelea Fl’oarea face baie aici, face toată ziua baie, ca regina Cleopatra. Într-o bună zi, însă, începe să-şi strîngă lucrurile.
— Ce faci, mamă? sare nora, sare feciorul.
— Nu mai stau. Nu mai poci. Mi s-a făcut dor de casă, de viţea, de găini. Ce-o fi făcînd porcul? Du-te, băiatule, şi-mi ia bilet la cursă. Şi pîna seara, dusă e.
*
Am văzut-o de curînd, la ţară. Şi nu ziceţi că şi la vorbă s-a schimbat Lelea Fl’oarea? Am băgat asta de seamă mai de mult. Mie, Lelea Fl’oarea — verişoară-mi vine deşi ea apropie optzeci de ani! — de la o vreme-mi spune Dumneavoastră: Culie, păi să vedeţi Dumneavoastră. Şi Dumneavoastră-n sus şi Dumneavoastră-n jos şi aşa şi pe dincolo... (Mie Culie mi se spune de mic copil şi-aşa-mi spune tot satul).
Iar de la altă vreme, cînd e vorba despre ea, Lelea Fl’oarea, boierită la Bucureşti, nu mai spune eu, spune... Noi! Da, da, la pluralul Majestăţii, ca Maria Thereza, ca Ecaterina a II-a, ca regina Angliei... (voevozii noştri, mai umili, ştiţi bine cum ziceau: „Io, Mircea Voevod", „Io, Matei Voevod al Ţării Româneşti..."). Pe Lelea Fl’oarea o-mbie Marioara, fata:
— Să-ţi mai pun, mamă, înc-o farfurie (înc-o farfurie de fiertură).
Iar Leiea Fl’oarea pune mîna pe piept şi se arată pe sine:
— Noi nu mai luăm. Mulţumim. Destul... Dînsu’ dacă mai vrea — şi mă arată pe mine.
— Mai ia, mamă, mai bea... şi ginerele îi toarnă încă un pahar (Faţă de mine se au bine între ei. E o pace, o frumuseţe...).
— Mulţumim. Ajunge. Noi nu mai bem... şi-şi pune palmele, cuvioasă, pe piept. Şi Noi în sus, Noi în jos, doar pe latineşte nu spune, ca Împăraţii din pergamente...
M-am tot ţinut să-i spun să nu-mi mai zică Dumneavoastră. Ce vorbă e asta! Nu mă ţinea ea pe genunchi, cînd eram mic şi mă tot dîrlăia şi mă pupa? Pînă-a nu mă arăta în sat cu palton pe mine, cu servietă şi ochelari, îmi spunea tu. Să se fi luat şi ea după alta? Cu cîţiva ani în urmă, Lina Lui Năparu, croitoreasă cică şi ea, o fată mică, izinită, abia se vedea din valurile de stambă ce i se aduceau să le coasă, tot aşa vorbea şi ea, mi-aduc aminte. Unde-o vedeai strîmbînd din nasul mic cît o boabă de porumb şi din buzele cusute şi ele parcă: Noi, zicea, avem prea mult de lucru. Noi nu mai primim. Imposibil...
Odată, rămînînd numai eu cu Marioara şi cu soţul ei, i-am întrebat.
— Ia ascultaţi, măi copii, Lelea Fl’oarea, cînd e numai cu voi, tot aşa vorbeşte, cu Noi?
— Da de unde, nene Culie, vorbeşte ca lumea. Numai cînd e cu Domniile Voastre, vorbeşte-aşa...
— Care dracu Domniile Voastre, Marioară? Ce tot spui şi tu? mă necăjii eu.
— Ei, Domniile Voastre, de. Şi strînse şi ea din buze niţel, ca Lina lui Năparu.
— Eu, vrei să spui?
— Dumneavoastră... şi se făcu toată roşie ca o stamba. Mama numai cu Dumneavoastră vorbeşte aşa, din deosebit respect şi stimă... (Băiatu-său se uita la ea: s-o-nghită îi venea cînd o auzea vorbind aşa frumos...).
— Dar eu sînt ca şi copilul ei. Un nepot parcă i-aş fi...
— Ei, nepot cu nepoţei. Au născut fetele vreun copil? C-am auzit că s-au măritat.
— Nu încă (Era vorba de fiicele mele).
O ţinui însă din scurt:
— De ce zici că vorbeşte Lelea Fl’oarea aşa cu mine?
— Dar cum să vorbească? Se compară?
— Nu vrea şi ea, săraca, să se compromită în faţa Domniilor Dumneavoastră — îi luă vorba din gură bărbatul.
Asta cu Lelea Fl’oarea. Să vedeţi ce e cu Lelea Pirica, cu soru-mea, de cînd tot vine şi ea pe la Bucureşti, unde are aici două fete şi-un fecior, din cei 11 cîţi a făcut. Unul e tot aşa, şofer, altă fată ţine un fost ofiţer, care s-a apucat şi de Drept şi şi-a luat licenţa, a fost în nişte timpuri şi radiofonist, s-a-nscris apoi tîrziu la Politehnică, curs seral, şi-acum e inginer. Băiat bun, om de casă, serios. Altă fată e maritată, a doua oară — n-a avut noroc cu ăl dintîi — cu un fost reangajat (fost subofiţer îşi zice el), care are un servici pe la Uzinele Grozăveşti, de pe Dîmboviţa, alea care-şi dau drumul din cînd în cînd la cîte-un geamăt, lung, grozav, de-nnebuneşte Bucureştiul! Gheorghe, fostul reangajat, s-a apucat acum cîţiva ani să urmeze liceul seral. Vrea să facă şi facultatea — Filosofia. Şi-a mers el ce-a mers cu cartea — îşi lua ca un copil cărţile la supţioară şi pleca după prînz la cursuri, seara venea acas’ şi-şi punea capu-n palme — a mers pînă-n clasa a 8-a. Şi de-aici înainte n-a mai mers. S-a lasat păgubaş. Fetele soru-mi, celelalte, frumoase toate şi cuminţi ca roua, s-au măritat la ţară, una a suit şi ea dealu-n sfîntu Gheorghe. Băieţii, doi, rămaşi în sat, muncesc pe-aici pe la Bucureşti, vara, pe la şantiere, pe la canalizări.
Şi la soru-mea Pirica, la cîte-o zi mare, cînd se strîng fetele şi băieţii ei cu nepoţii o şcoală parcă e, cu toţii copiii ăştia în curte, în recreaţie...
Ca şi Lelea Fl’oarea, Lelea Pirica nu ştie carte. Ce să ştie! Că atunci cu alfabetizarea, cînd veneau învăţătorii pe la porţi, să le-adune, să-nveţe să scrie şi sa citească, fugeau babele ca potîrnichile, prin fundul grădinii s-ascundeau, prin glugile de coceni ca pe timpul nemţilor. Ce, ziceau, o să-nveţe ei cal bătrîn la-mbuestru? Noi am trecut de şaizeci de ani... Nu mai sîntem copii să punem ghiozdanu de gît. Ei, dracia dracului! Şi-au rămas fără slovă. Dar aşa neştiutoare cum e, soru-mea vorbeşte vorba la locul ei, grai curat, rumânesc, numai bob şi bob, cum vorbeşte o săteancă, nestricat ca noi de jurnale şi de romane.
Lelea Pirica a venit de curînd să-i facă aici, la Bucureşti, parastas lui Marin, lui bărbatu-său — s-a prăpădit acum un an pe timpu-ăsta. L-a răpus băutură. C-avea cazan de ţuică. Mai mult el îl bea. Acas’ la ea, la ţară, nu se-nţelegea cu noru-sa şi nici c-un păcătos de băiat, ăl mai mic, rămas stîlp, pentru bătrîneţea ei. C-aşa sînt feciorii, se iau după muiere...
La parastas m-au poftit şi pe mine. Mă uitam la ea. Venise de la biserică îmbujorată de ger, mai uşurată, fericită că şi-a făcut înaintea lui Dumnezeu o datorie ca asta pentru bărbatul cu care trăise patruzeci de ani şi care-o bătuse de cel puţin patru sute de ori. Că Marin era, ştie tot satul, deştept băiat, dar îngîmfat nevoie mare, că fusese primar, citea jurnale, citise „Erica, domniţa lanurilor", „Codul manierelor elegante", „Magia neagră" şi alte şi alte de-alde-astea.
— O să mai stai. Lele Pirico, şi după parastas. O să vii şi pe la noi... i-am spus privind-o cu drag. Întotdeauna sora asta a mea, aşa nevinovată cum e şi trecută printr-atîtea necazuri, mi-a topit inima...
— Nu mai stau. Mi s-a făcut dor de casă. Am păsările. Am vaca. Rostul meu acolo e.
— Ţi-e dor de noră şi de fecior...
— Şi de ei mi-e dor.
Mama, tot mamă, gîndeam. Apoi, vazînd-o aşa îmbrăcată în negru şi cum mergea de parcă plutea:
— Calci a cocoană, Lele Pirico. O preoteasă parcă eşti...
— Calc a cocoana. M-am şukărit şi eu...
— Ce-ai făcut? am sărit eu, ca muşcat de şarpe.
— M-am şukărit şi eu.
— Cum adică?
— Sînt şi eu aşa, mai mişto.
— Cum eşti? (Se-nvîrtea pămîntul cu mine).
— Mai mişto.
— Ce vorbă e asta? De cînd vorbeşti tu aşa?
Ea, niţel stînjenită, s-a-mbujorat şi mai tare:
— Ei, vorbesc şi eu, de; cum se vorbeşte-acum. I-auz şi eu pe băieţii-ăia ai mei.
— Şi vorbeşti şi tu ca ei!
— Ei, vorbesc şi eu aşa, de sanki...
(Perpetuum comic ’84, pag. 157)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu