Pe Nicolae Crevedia îl putem încadra fără tăgadă în galeria scriitorilor totali: poet, nuvelist, romancier, ziarist, eseist, epigramist, dramaturg, da, da, veţi vedea mai jos, memorialist şi, dacă ţinem cont că a scris şi despre autori şi cărţi, chiar şi critic. Cel mai mult a iubit însă ziaristica. Pe cărţile de vizită îşi trecea întîi calitatea de ziarist şi apoi pe cea de scriitor, o dovadă că el credea fanatic în puterea şi eficacitatea presei.
De altfel, la început a fost ziaristica şi apoi poezia. Ea l-a lansat şi l-a făcut un polemist de temut, ca şi epigrama. Mi-amintesc că prin septembrie 1938, urcîndu-ne împreună în tramvai în faţa catedralei Sf.Iosif, am dat de criticul Perpessicius şi care, prezentîndu-l unui prieten, i-a atras atenţia: „Fereşte-te că e periculos ca epigramist!". Mai tîrziu i-a căzut victimă chiar şi vestitul critic:
Arhivar cu mari lunete,
Cu păr arhiabundent,
Vede-n Eminescu pete
Şi în orice fleac talent!
(Inedită de acum 40 de ani, citată din memorie, dovadă că producţiile lui te subjugau).
Opera lui N. Crevedia e demnă de reţinut şi cercetat. Nu există Istorie a literaturii române sau dicţionar care să nu-i ateste valoarea şi mai ales originalitatea, ceea ce e absolut necesar pentru a te impune public.
A debutat ca epigramist, deci ca om de spirit, ca umorist, cu un volum de „Epigrame" scos la „Viaţa literara" în 1930, de unde, împreuna cu I. Valerian, cutreierau Bucureştii pe biciclete să adune manuscrise de la confraţi pentru această revistă. Apoi s-a avîntat în ziaristică la un mare cotidian, unde crease o rubrică de satiră şi umor „Stele verzi", foarte cotată, urmărită ca atare şi alimentată aproape integral de el. Un an întreg i-au apărut în „Gîndirea" poeziile semnate „Un poet nou", intrigînd cititorii cu anonimatul acesta atît de vulcanic. După Epigrame, i-au urmat Antologia epigramei româneşti (1933). În colaborare cu A.C. Calotescu-Neicu la Cartea Românească, Bacalaureatul lui Puiu la „Cugetarea" (1933), Bulgări şi stele — poezii, premiat de S.S.R — 1933, colecţia „Gîndirea". Editura Cartea Românească, Dragoste cu termen redus, roman, 1934, la „Cugetarea", Buruieni de dragoste, roman autobiografic, 1934, tot la „Cugetarea", Maria — poezii, 1938 — Cartea Românească, Dă-mi înapoi grădinile — poezii, 1939, Cartea Românească. Le-a urmat o lungă tăcere, perioadă în care poetul a fost şi ataşat de presă şi mai apoi şi secretar cultural la Sofia, unde a realizat lucruri frumoase pentru apropierea dintre poporul român şi cel bulgar, traducînd scriitori români în bulgara, învăţată după un manual german, fapt amuzant pe care-l povestea cu umor de cîte ori venea în discuţie naţionalitatea lui, contestată de unii confraţi invidioşi pe gloria ce-o avea.
A determinat închinarea unui număr din revista „Serdika" (numele vechi al Sofiei) literaturii române. Abia în 1968 apare un masiv volum antologic intitulat Versuri la Editura Eminescu şi tot acolo o nouă ediţie a Antologiei expigramei „Epigramişti români de ieri şi de ani" 1975 şi un ultim volum de poezii „Vinul sălbatic" — 1977. Aci se frînge cariera literară a lui N. Crevedia, care se stinge la 5 noiembrie 1978. Toată această operă e străbătută de satiră şi umor. Avea o intuiţie a alegerii numelor din romane: unul se numeşte Blejanu, altul Tăgîrţan, Mistorică. Chiar şi în poezia serioasă, lasă să se întrevadă umorul fin. Iată-l, zugrăvindu-l pe „Taica": Pe la vreun botez, pe la vreo nuntă, taica bate-n pinteni şi se-ncruntă: Zi-i ţigane, fi-rai, uite zece lei: „Verde foaie, foi de mei, aoleo nădragii mei cum se umflă la femei şi femeile la ei"... Mama, deoparte, se-nchină: De, creştinu lui Dumnezeu ca te-ai zăltat, nu mai poate, totuşi, de părere de bine: l-a mai văzut şi pe dînsul ca oamenii — beat! La fel în „Pasionala" care se încheie: „Cine-i, Doamne, fericitul? Cine se va da afund întîi cu tine-n laptele dulce-al patului? Fir-ar mama lui a dracului!" Sau în „Striinătăţi": Să ne vedem sănătoşi! Cu ţuica batrînă, mămăliguţă şi caş, cu mititei la grătar, porumb fiert, pepene, floricele, gogoşi, pe umeri şerpoaice cu ochii frumoşi şi nişte balauri de lăutari la vară-n Moşi. Praful să se-aleagă de-o leafă! Roua şi zambilele cerului mă-si de treabă..."
Şi un ultim citat din poezia „Argat", semnificativa pentru modul de a reda autentic umorul:
Stăpîn bun, care cică ai grijă de toate - pînă şi d-o ceapă
Mult mi-e dragă fata rumânului, dar de sînt venetic şi sărac,
Arată-mi-te seara-n porumburi şi povăţuie-mă cum să fac
Că ţi-oi slugări, Domnicule, toată pă lumea-ailantă dăgeaba.
Aproape în fiecare poezie din „Bulgări şi stele" există o undă vizibilă de umor, împletită armonios cu o imagine excepţională. Se cunoaşte izbucnirea la suprafaţă a comicului neforţat, iar în „Bacalaureatul lui Puiu", nuvela care ia proporţii de mic roman, găsim pagini care stau alături de Caragiale, cel din Momente. Crevedia se amuza copios cînd i se povestea ceva ieşit din comun şi-ţi relata el la rîndu-i la fel de antrenant anumite scene comice.
„Bacalaureatul lui Puiu", mi-a spus autorul, i l-a inspirat un caz autentic: spre a se întreţine, a făcut-o, printre altele, şi pe meditatorul unei odrasle moşiereşti. Cartea avea la apariţie această banderolă: „Romanul părinţilor, al profesorilor, al rudelor de la Ierusalim şi al tuturor elevilor care au dat sau vor da bacalaureatul." Şi, fiindcă spuneam că N. Crevedia e şi dramaturg, nu ştiu cîţi ştiu că el a făcut după „Bacalaureatul lui Puiu" o excelentă comedie în trei acte ce urma să se joace la Teatrul Naţional din Bucureşti, dacă nu surveneau bombardamentele care l-au distrus.
Am avut manuscrisul acestei comedii în mînă mai multă vreme chiar şi m-a amuzat grozav ingeniozitatea scenică. Mureai de rîs numai cînd vedeai harta ţării cu Dunărea caricatural desenată de Puiu Blejeanu, la examen. Avea stofa unui mare comic. Într-o cronică literară „Bacalaureatul lui Crevedia", Dragoş Protopopescu scria din Anglia că „dacă N. Crevedia ar fi fost contemporan cu Cincinat, adică dacă ar fi fost român — indiferent ce: sclav, liber, numai patrician nu, cu patricienii neavînd altă legătură decît că-i mănîncă, — ar fi fost trimis toamna de stăpînul lui la culesul viilor şi acolo ar fi bătut pe toţi în acele Carmina fescennina, — chiuituri şi cuvinte şugubeţe cu care flăcăii români împroşcau sau se legau de fete peste coşurile cu struguri." Şi în romanele „Dragoste cu termen redus", „Buruieni de dragoste", — 400 pagini compacte de iubire şi obsesie, de analiză superioară şi umor, — N. Crevedia atinge adevărate culmi ale umorului de calitate. Omul acesta era plămădit parcă din spuma rîsului pur, autentic nu vulgar, — se amuza copios reţinea un lucru rar întîlnit, pe care îl cita adesea. Se bucura de succesele confraţilor. Era membru de onoare al Clubului epigramiştilor „Cincinat Pavelescu". A dus mari servicii literaturii de umor prin tipărirea celor două Antologii de epigrame, ultima completată pînă în actualitate cu valori reale.
Am fost împreună la multe şezători literare unde recolta succese certe de cum deschidea gura, rostindu-şi catrenul umoristic care se înregistra şi circula.
La Salonul literar-artistic „Comentar" a citit într-o seară multe pagini dintr-un manuscris care însumează 1200. Erau amintiri, un fel de Amintiri din copilărie ale unui Creangă modern şi de mari proporţii, ca o adevărată nuvelă, bucata, intitulată „Copil de ţîţă", îl arăta că de mic era pornit pe şotii şi năstruşnicii. Relata în ea că s-a alăptat pînă la patru ani şi că lua un beţişor în mînă, mergînd din poartă în poartă la vecine pe care le interpela: „Tuşă Mărio ia spune cînd mai faci copilul acela?", chipurile să aibă ce suge şi de la altele, nu numai de la mama lui, precum chiar făcea. Nuvela era scrisă cu un umor frust, exploziv. Atunci, mi-am permis să-i adresez public, după lectura pe care am apreciat-o la maxima ei valoare, cum se şi recomanda, această improvizaţie:
De-ar fi supt lapte de vacă,
Şi putea de-altfel s-o facă,
Spun cu-ndreptăţit temei –
Priva satul de viţei!
Am crezut că s-a supărat şi-mi părea, realmente, rău de această ieşire a mea, socotind-o necugetată, mai ales că sala a izbucnit în hohote de rîs. Dar nu! Am plecat împreună de la şezătoare — savura spiritele — şi am străbătut străzile bucureştene aşa cum am făcut-o de multe ori, conducîndu-ne reciproc la locuinţe pînă în tîrziul nopţilor şi ascultîndu-l fermecat. Pe atunci mi-a povestit tot romanul lui cu Marta Rădulescu şi care face obiectul „Buruienilor de dragoste", roman autobiografic care a demolat o glorie falsă, N. Crevedia demonstrînd că volumele ei erau scrise de tatăl Martei, profesorul Dan Rădulescu.
I-am fost secretar pentru ţară în perioada cît s-a aflat în diplomaţie, — 5 ani la Sofia — şi deţin din parte-i o vastă corespondenţă şi bogate suveniruri care vor intra în capitole speciale de memorialistică.
N. Crevedia a fost şi rămîne un umorist de mare clasă şi, revin, întreaga-i operă este străbătută, preponderent, de acest filon.
Ar trebui reeditate romanele, ar trebui tipărite portretele şi amintirile lui, precum şi volumele de poezii şi epigrame inedite, el intrînd virtual în galeria marilor creatori de literatură gravă şi umoristică.
(Perpetuum comic ’84, pag. 154)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu