Un teritoriu al surprizelor, desigur delectabile, acesta este scrisul lui Nicolae Tăutu. Fiecare propoziţie se încheie într-un fel neaşteptat. „Poetul despre care vă povestesc — zice el într-un loc, cu inexplicabilă tristeţe —, nu mai este printre noi. A devenit critic dramatic." Sau, cu acelaşi aer sfătos simulat: „Era prin anii cînd poeţii mai erau solicitaţi să citească versuri la televiziune. Astăzi citesc numai actorii şi, sincer vă mărturisesc, mă mir din care cauză, deoarece poeţii citeau la fel de prost". Există aici material inepuizabil pentru o antologie neasemuită. O antologie care însă întîrzie, nu i-a sosit vremea.
Nicolae Tăutu a trecut în legendă. Volumele publicate cuprind doar un fragment din creaţia sa — îndeosebi opera poetică —, în timp ce o parte masivă a fost răspîndită de autor în periodice, unde zăboveşte şi azi, iar, în fine, o altă componentă, poate cea mai prolifică, păstrată oral, circulă neîncetat în rîndul generaţiilor succesive de cititori, se mai şi amplifică pe ici-colo, conform mecanismului specific de propagare a miturilor.
Nu încape dubiu că Nicolae Tăutu este înainte de toate poet. Amprenta lirismului marchează şi întreaga sa proză, dramaturgia, ca şi publicistica. Orice ar scrie, Tăutu e poet. Dar cu tot atîta dreptate se poate afirma că, în oarecare dintre genuri sau specii literare s-ar fi manifestat, umorul nu s-a desminţit. Tăutu poetul şi Tăutu umoristul sînt de nedespărţit. Abia ieşit din adolescenţă, el scria, într-o gingaşă tabletă: „Primăvara avea ochii negri şi plete negre, semăna cu Adelina. Dacă primăvara din noapte ar avea număr (matricol) la mînecă, ea s-ar chema Adelina. Dar primăvara n-are voie să intre în liceu, a interzis-o direcţiunea". Aici predomină elementul afectiv. Dar iată, din aceeaşi epocă, o mostră acidă: „Directorul liceului unde am învăţat să fumez, era duşmanul gălăgiei şi al absenţelor nemotivate. Om bun şi cu frică de inspectorat, era spaima celor mici dintr-a-ntîia. Era nervos şi necăsătorit. Cum se enerva, cum deveneai numaidecît bou..."
În rîndurile ce urmează ne vom mărgini să-l prezentăm, mai cu seamă, pe umorist, dar şi în acest subiect extrem de vast ne vom mulţumi cu o imagine parţială, simple detalii.
Aparenţa bonomă a scrierilor umoristice ale lui Nicolae Tăutu este înşelătoare. Autorul acesta este un moralist intransigent. Pana lui a fost necruţătoare şi s-a îndreptat consecvent împotriva asupritorilor, a îmbuibaţilor din vremurile trecute, i-a înfierat pe profitorii de război, pe care i-a numit „californieni", aluzie la febra aurului din America începutului de veac. „Am văzut — scria el într-una din însemnările sale — un domn elegant coborînd dintr-un Mercedes. La coborîre s-a împiedicat de un căţel speriat, flămînd. Pantoful din piciorul intelectual al domnului l-a lovit în cap, cu dexteritate de fotbalist. Căţeluşul s-a aşternut, puf, la picioare, cu un bujor de sînge pe cearceaful blănii sale. Aceasta s-a întîmplat în pulberea de aur a unei după-amieze de august. În aceeaşi zi am văzut un copil ce vindea ziare pe stradă. Plin de praf, puştiul a scos din buzunar o bucată de pîine cît o lună în eclipsă, mică cît creierul domnului ce cobora din Mercedes. Un cîine alungat a venit lîngă prînzul sărac al micului vînzător de ziare... Aceasta e povestea mea şi las sublinierile morale la conştiinţa şi la inima fiecăruia dintre d-voastră".
Cam tot de pe atunci datează şi un mic reportaj, cu remarcabile calităţi corozive:
„Titişor, ce bine arăţi, te-ai şi îngrăşat, băiatule, să nu-ţi fie de deochi. Titişor, băiatul, se mişcă fericit, cu cele 100 de kg ale sale:
— Lucy, serveşti o prăjitură?
— Lasă măi Titişor, de ce să mai cheltuieşti? Cu banii ăştia mai bine mi-ai cumpăra o vulpe argintie... (Titişor e proprietarul mai multor fabrici, al căror număr l-a şi uitat).
La o masă, alături, doi tineri se sfătuiesc:
— Măi, nu aprinde ţigara, să ştii că ăsta e profesor.
— Nu e profesor, măi Nicule, n-ai văzut ce bani are!"
Vedem un întreg tablou social redat printr-o singură trăsătură. Nici cuconetul epocii nu e tratat cu mai multe menajamente. Într-o notiţă intitulată semnificativ „Lux, lux, lux", citim: „Doamna ascunsă în şapte vulpi nevinovate şi parfumate, sfidează buna cuviinţă a cetăţenilor. Pentru ce se îmbracă doamna? Numai pentru a stîrni invidie. Şapte capete de vulpi înlocuiesc capul doamnei".
Cu mijloacele satirei, Nicolae Tăutu îşi aducea astfel prinosul la lupta forţelor patriotice care, atunci, cu patru decenii în urmă, pregăteau răsturnarea rînduielilor putrede şi începerea unei vieţi noi. Fermitatea cu care condamna tînărul publicist pe duşmanii naţiunii este remarcabilă. Un duş rece este aplicat şi indivizilor din medii sociale mai modeste, dar care maimuţăreau năravurile „lumii bune". De pildă, fiind invitat în familia unui amic, pe nume Napoleon Tîrţă, autorul se pomeneşte într-un panopticum:
— „Mama mea, Maria Tereza, o prezentă el. Mama era de o mîndrie rară şi îmi întinse mîna de pe soclul de suverană.
— Sora mea, Maria-Antoineta. Mă cuprinse groaza.
— Fratele meu mai mic, Cezar.
— Fratele mai mare, Hanibal.
— Verişoara mea, Cleopatra.
— Tatăl meu, Alexandru Machedon Tîrţă, profesor de istorie.
Aha, tatăl desigur el era autorul acelei oribile galerii de capete încoronate".
Nu fără umor, dar cu tandreţe, evoca Tăutu persoanele dragi inimii lui, ca dealtfel şi masei largi a cititorilor, cum era, de pildă, romancierul Ionel Teodoreanu. E deajuns să citim o singură pagină, care închipuie un dialog:
— „Pentru ce a făcut D umnezeu dragostea?
— Ca să scrie Ionel Teodoreanu romane.
— Atunci ce este dragostea?
— Luş, dragostea este un ghiveci pe care l-ai învăţat la liceu la ora de gospodărie. Reţeta este simplă: 50 % naivitate, 20 % tinereţe, 10% primăvară, 10% minciună, 5 % note proaste, 4 % lacrimi de prisos, 1 % inimă, toate într-o oală veche ce se cheamă literatură şi amestecate cu lirismul lui Teodoreanu".
Cu mult înainte de a se afirma ca dramaturg, Nicolae Tăutu s-a exersat, adeseori strălucit, în procedeul qui pro guo-ului. El descrie scena sosirii concomitente în gara unui oraş de provincie a unui grup de scriitori şi a unei echipe de fotbal. Se derulează o primire triumfală, cu fanfară, dar cele două delegaţii nimeresc viceversa, cum se zice, de unde rezultă efecte ilariante. În discursul adresat fotbaliştilor se spune: „Fraţi spirituali, capetele voastre luminate au descins pe peronul nostru ca nişte..." etc., în vreme ce scriitorii sînt salutaţi cu: "Bun venit, coechipieri ai noştri, picioarele d-voastră de aur, pe care abia aşteptăm să le vedem la lucru şi care ne sînt cunoscute din auzite..." etc.
Un loc aparte îl ocupă în creaţia umoristică a lui Nicolae Tăutu întîmplările amuzante ai căror eroi sînt scriitori, actori, sculptori şi alte proeminenţe ale culturii. Episoadele cu pricina, unele autentice, altele inventate, multe dintre ele publicate în „Urzica", au apărut, reunite în trei volume, unul postum, care se bucură de o largă popularitate şi tind să devină folclor. Alte peripeţii şi vorbe de duh, pe care autorul, sfîrşit din viaţă prematur, la numai 52 de ani, n-a apucat să le aştearnă pe hîrtie, au fost consemnate de Mircea Micu şi de alţi scriitori, cu pană mai meşteşugită decît pixul meu. De aceea nu le voi repeta. Ar fi de prisos.
Într-o vreme cînd marile prefaceri ale societăţii româneşti, imediat după Eliberare, cuprindeau, fireşte, şi armata ţării, Nicoae Tăutu, şi el ostaş, a militat pentru înnoirile ce aveau loc, a combătut ceea ce era învechit şi retrograd, s-a făcut exponentul noului social. El a creat în acei ani un erou literar, soldatul Tilică, cu care s-a contopit în aşa măsură încît a început să fie dezmierdat el însuşi cu porecla Tilică. Scrise cu nerv, însemnările din „carnetul" acelui soldat au cîştigat renume în rîndul oştirii. Criticînd fenomenele negative şi promovînd o etică nouă, Tilică a fost un personaj model în acel timp. Prin el, Nicolae Tăutu continua, în condiţii istorice noi, o tradiţie valoroasă a literaturii noastre, ilustrată de-a lungul deceniilor de Bacalbaşa, Brăescu ş.a. În legătură cu aceasta mă simt dator să semnalez o observaţie judicioasă a lui Mircea Iorgulescu: „O ciudăţenie a literaturii române, asupra căreia se poate insista cu folos, este vocaţia umoristică a scriitorilor militari, astăzi (asta era în 1970) reprezentaţi în primul rînd prin colonelul Nicolae Tăutu. Iată un subiect de interes cu totul aparte şi foarte original pentru o teză de licenţă". Îndemn fără urmare!
*
Soldatul Tilică înregistra în carnetul său eradicarea analfabetismului din rîndurile tineretului, prin 1946—1947, asigurarea unor condiţii de trai civilizate pentru toţi ostaşii, începînd mai cu seamă din 1947, aşezarea întregii activităţi de pregătire a armatei pe temeiuri noi, dar fără a omite nici o clipă critica vie la adresa carenţelor ce supravieţuiau încă. Aşa, vine în cazarmă mama unui recrut, băiat crescut în puf, şi cere: „Să aveţi grijă de băieţaş, să pună vată în urechi, să nu-l tragă curentul la cîmp. Iar de-i departe cîmpul, îi scot abonament la tramvai". Mai apoi, repartizarea unui medic veterinar la o unitate motorizată, Tilică o comentează: „La fel cum administraţia cimitirului Ghencea ar cere un profesor de gimnastică suedeză pentru locatarii săi din liniştea eternă, se pot repara automobilele cu injecţii, cu clisme, cu buline, cu frecţii?" Birocraţii de la un cerc de recrutare din provincie sînt şi ei satirizaţi: „Păi cum vine asta, născut în 1926 şi mort în 1925...? Iacă un om care a murit înainte de a se naşte".
*
Lui Nicolae Tăutu i s-a dus vestea prin farsele pe care le-a făcut prietenilor. E adevărat, el a făcut şi farse, totdeauna ţintind cîte o meteahnă, niciodată gratuite, ele fiind de aceea educative, astfel încît, atunci cînd păcălitul se dezmeticea, el simţea nu numai o mare uşurare, dar uneori se elibera şi de năravul vizat de Tăutu. Farselor reale li s-au adăugat, cu timpul, altele, imaginare. Se spune că din cauza lor, la un moment dat, breasla scriitorilor a devenit foarte prevăzătoare, astfel că, într-o zi, fiind invitat la o recepţie la ambasada japoneză, poetul Mihai Beniuc l-a căutat telefonic pe Tăutu, ca să-l întrebe dacă nu era un renghi de-al lui. A devenit celebră festa jucată participanţilor la o croazieră maritimă, între care se numărau mai mulţi maeştri, şi cărora Nicolae Tăutu, împreună cu Mihu Dragomir, le-a transmis prin staţia de amplificare a navei un fals comunicat despre decernarea premiilor de stat, ştire ce a creat multe emoţii. Curios este că, deşi autorul lor a dispărut, aceste glume se perpetuează. Lui Tăutu i se atribuie farse pe care, se pare, el continuă să le facă, postum. Izvorul n-a secat. Pentru că sînt atît de cunoscute îndeobşte, nu am să le reamintesc şi am să relatez doar vreo două-trei, mai puţin ştiute.
Într-o zi, prin 1949, maiorul Ion Ghemareu, redactor la ziarul militar, care afişa o ţinută marţială în toate ocaziile, primeşte telefonic ordinul de a se pregăti să plece în Extremul orient, unde era încă război. Fără să verifice sursa, el se prezintă imediat la redactorul-şef, Gh. Zaharia, şi îi raportează solemn că pleacă pe front, după care îi înfăţişează şi lista echipamentului necesar: cască colonială, plase contra ţînţarilor etc. Şeful îl contemplă amuzat şi îi spune: „Cheamă-l încoace pe Tăutu". La care Ghemareu sare ca ars:, „El nu trebuie să afle. E secret. Îl ştim numai noi doi". Însă Zaharia era edificat: „Măi, băiete, te-a păcălit Tilică, tu nu vezi că ţi s-au făcut ochii oblici?"
Cam tot atunci primeşte telefon căpitanul Vasile Cîrjan, din administraţia ziarului, şi este anunţat că a primit misiunea urgentă de a prelua comanda cimitirului militar Ghencea. Urma să ia imediat măsuri de reorganizare a mormintelor răposaţilor, pe grade şi pe contingente, întrucît vine o inspecţie. Funcţia primită însemna o promovare, dar sarcina foarte dificilă, aşa încît cel în cauză a alergat şi el la şef, unde scena descrisă anterior s-a repetat. Interesant este că odată cu dezminţirea, toate părţile implicate au fost fericite.
Locotenentul Vasile Hodorogeanu, din aceeaşi redacţie, avînd unele simptome de lipsă de vigilenţă, Tăutu i-a administrat o lecţie sui generis, drept care i-a dat ordin telefonic să fie gata pentru a fi lansat cu paraşuta „în spatele inamicului". Obiectînd că nu are antrenamentul trebuincios, el a fost dirijat, tot prin telefon, să se urce pe birou şi să sară de acolo şi să spună ce simte. Rezultatele se arătau neconcludente, dar exerciţiul a provocat gălăgie în anticamera redactorului-şef, şi acesta a ieşit din cabinetul lui, ca să vadă ce se întîmplă. Aşa s-a lămurit situaţia.
Pînă la urmă nici Tăutu n-a fost ocolit de efectul propriilor pozne, în afară de Tilică, el mai crease un personaj, tip de birocrat, pe care l-a botezat Dosărescu-Claps. Într-o zi, însă, vine un colaborator, pe nume Iul. Pavelescu, cu un articol satiric, respins anterior de Tăutu, şi care este publicat într-un moment cînd acesta era plecat pe teren, la rubrica lui Claps, fără a se menţiona autorul. În ziua apariţiei, Tăutu, întors între timp, a fost asaltat de telefoane. Toţi prietenii îl felicitau şi îl asigurau că e în mare progres, că acela „este cel mai reuşit articol din cîte publicase pînă atunci". Era răzbunarea amicală a celor pe care, nu o dată, Nicolae Tăutu îi păcălise şi care i-au păstrat nestinsă o caldă amintire.
(Perpetuum comic ’84, pag. 160)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu