Remuşcare

        Teodoro Nasica, înţelept, îşi lua în fiecare dimineaţă cafeaua cu lapte în acelaşi local: la masa alăturată, spre dreapta, stătea un zdrahon care făcea şi el acelaşi lucru în fiecare dimineaţă.
        De aceea se salutau şi, o dată, Teodoro i-a oferit un foc. Într-o dimineaţă, intrînd în local, înţeleptul îşi văzu tovarăşul de masă foarte abătut: avea barba plină de fărîmituri şi ochii în lacrimi, lucru care, la un individ de statura lui, era un spectacol trist.
        Înţeleptul se simţi cuprins de milă:
        — Ce s-a întîmplat?... — îl întrebă.
        — Am remuşcări! — răspunse celălalt, şi o lacrimă îi alunecă în barbă.
        — Nu e bine — spune cu blîndeţe înţeleptul —, remuşcările sînt un lucru inutil.
        Celălalt îl privi cu invidie, ca pe un mare ticălos.
        — Să mă explic: să privim lucrurile din punct de vedere social. Noi cădem aproape toţi în greşeala de a aprecia acţiunile noastre cu o unitate de măsură exterioară vieţii, adică prin comparaţia cu un bine ori cu un rău absolute, inexistente în natură. Fapt care nu se întîmplă nici măcar în cazul materiei inerte, fiindcă, dacă vrei să foloseşti în practică aurul, argintul sau arama, trebuie să le întrebuinţezi în amestec cu un alt metal, mai nobil sau mai puţin nobil. În viaţă, orice om cinstit are în el şi un procent de abjecţie, după cum orice ticălos are şi ceva cinstit. De altfel, noi dăm denumirea de cinste sau necinste anumitor prerogative ale spiritului nostru, care ne fac mai mult sau mai puţin utili celorlalţi, respectiv mai mult sau mai puţin sociali. Dumneavoastră aveţi remuşcări, semn că aţi fost un ticălos. Nu vă supăraţi, asta înseamnă că deţineţi un procent mult prea mare dintr-un element care există şi în mine. De altfel, v-aţi căit şi doriţi să vă întoarceţi pe drumul cinstei: Bravo! astfel de sentimente nobile vă onorează. Dar mai lăsaţi-o încolo de remuşcare! Alungaţi-o, şi faceţi acest lucru din trei motive: Mai întîi pentru că este un sentiment dureros, apoi fiindcă este inutilă, iar în al treilea rînd pentru că altfel veţi ajunge mai ticălos decît înainte. Durerea, orice s-ar spune, nu este poetică. Este poate poetică rîia?... Tifosul?... Pneumonia?... Sufletul dumneavoastră are o durere de dinţi, asta-i tot. Şi-apoi, această durere este inutilă, pentru că ea nu este, în esenţă, decît un simptom. Organismul reacţionează prin febră şi în cazul reacţiilor benefice; sufletul prin durere. Fapt este că v-aţi căit, şi durerea nu este decît un indiciu pentru cei dinafară. Acum ajunge, eu am văzut, ştergeţi-vă lacrima care seamănă cu o picătură de rouă pe nasul unui hipopotam. De altfel, remuşcarea este vătămătoare. Străduiţi-vă sa deveniţi onest fără a-i plictisi pe ceilalţi, altfel, în marea bucurie pe care-o simţiţi pentru că sufletul se căieşte de răul făcut, dumneavoastră vă veţi ierta singur şi veţi redobîndi pe deplin propria stimă, fără s-o fi recîştigat. Acţionaţi, deci, şi încetaţi cu plînsul!


        — Cum să fac?... — se tîngui colosul.
        — Păi să vedem: ce-aţi făcut?... Aţi furat?..
        — Mai rău.
        — Nu spuneţi!... Aţi sedus o femeie?...
        — Sînt vegetarian.
        — Aţi lovit pe careva?...
        — Sînt tolstoian.
        — Aţi jignit un prieten?...
        — N-am prieteni!...
        — Atunci ce naiba aţi făcut?...
        — Am văzut căzîndu-i portofelul unui om din buzunar, pe stradă, şi...
        — Şi l-aţi luat?... Ei, dar asta se aranjează imediat!...
        — Mai rău! — sughiţă omul cuprins de remuşcări — i l-am dat înapoi... Şi izbucni în hohote.

În româneşte de MIHAI BANCIU

(Perpetuum comic ’84, pag. 190)