Pe lume sînt oameni care manifestă o vie şi stăruitoare curiozitate pentru lucruri inimaginabile. Colecţii de timbre, colecţii de fluturi, colecţii de cărţi poştale vechi, colecţii de pipe, colecţii de cutii de chibrite şi pachete de ţigări, colecţii de şerveţele de hîrtie cu emblema restaurantelor şi a hotelurilor au devenit atît de răspîndite, încît nu mai pot fi socotite drept ceva deosebit. A colecţiona linguri e mai puţin frecvent, deşi există destui colecţionari de linguri.
Şi dumneavoastră aţi cunoscut, indubitabil, mulţi inşi care posedă colecţii originale. Dar nu cred că ar putea exista cineva care să aibă o colecţie atît de originală ca persoana despre care vă voi vorbi eu acum. Era un profesor în vîrstă, pensionat de multă vreme. Cîţi ani avea exact, nu ştiu, dar trebuie să fi trecut de şaptezeci. Faţă de vîrsta lui era viguros şi s-ar putea ca tocmai pasiunea pentru colecţia sa atît de originală să-l fi ţinut în plină vitalitate. Pasiunea acestui fost profesor consta în înregistrarea pe bandă, într-ascuns, la înmormîntări, a conversaţiilor celor veniţi să asiste la tristul ceremonial. Avea sute, ce sute, mii de asemenea înregistrări.
Profesorul pensionar posesor al acestei originale colecţii locuia destul de departe, într-o suburbie a Istanbulului, într-un mic bloc, proprietatea sa. Aproape zilnic, întocmai ca un salariat, se expunea la un drum atît de lung numai pentru a participa la una sau două înmormîntări. Cu scrupulozitatea unui funcţionar care-şi iubeşte meseria, mergea de la o înmormîntare la alta, îmbogăţindu-şi neîncetat colecţia. În fiece dimineaţă, devreme, deschidea gazeta şi se uita la anunţurile de decese. Dintre ele, unul sau două îi reţineau atenţia. Săltîndu-şi pe umăr aparatul de înregistrat, destul de greu de altfel, o pornea la drum. Nu ţinea cont dacă mortul ce urma să fie îngropat în acea zi era o persoană de vază sau una obscură. În colecţia sa figurau şi discuţii de la înmormîntarea unor oameni total necunoscuţi, precum şi a unora foarte cunoscuţi, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. Şi eu am impresia că această colecţie era unică în lume.
Ce păcat că nu mi-am făcut timp să ascult mai multe din benzile acelea! Ce bine ar fi fost dacă m-aş fi smuls din ocupaţiile mele şi aş fi reuşit să le ascult pe toate! Ce discuţii interesante erau! Foarte incitante la reflecţie, foarte comice, foarte antrenante, foarte dureroase, foarte triste, foarte pline de miez şi foarte aiurite!
Am transcris de pe bandă, pentru dumneavoastră, convorbirile de la una dintre înmormîntări, luată la întîmplare. N-a fost un lucru uşor, mi-a răpit destul de multă vreme. Dar a meritat osteneala. Înmormîntarea unde se aflau persoanele ale căror conversaţii, înregistrate în secret pe bandă, vi le prezint acum, nu are nimic extraordinar. Defunctul, de asemenea, a fost un om oarecare, fără nimic extraordinar, aşa ca mine şi ca dumneavoastră.
Iată convorbirile din timpul ceremoniei funebre:
— Uf! Mizerabilă vreme... Ploaia te pătrunde pînă-n suflet.
— Parcă numai ploaia! E şi-un frig!
— Şi-a găsit şi el cînd să moară...
(Rîsete domoale)
— Să nu mîniem pe Alah, dar şi răposatul n-a pregetat să facă, cît a trăit, destule lucruri care nu se cădeau...
— Mare minune să nu-şi fi ales o astfel de zi pentru îngropăciune tocmai ca să ne facă nouă în necaz, să ne murăm din cap pînă-n picioare.
(Rîsete)
— De dimineaţă era frumos. Dacă, atunci cînd am ieşit din casă, ar fi fost umezeala asta, n-aş fi venit pentru nimic în lume.
— Cum am ajuns la mort, cum s-a pornit şi ploaia.
— Ei, altfel cum ar fi putut răposatul să ne facă în ciudă...
(Rîsete)
— Şi nici n-am putut să plec, rudele lui m-au ochit că am venit.
— Bine măcar că v-a trecut prin minte să vă luaţi umbrela.
— Răposatul mi-era prieten vechi. Pentru că m-a tras destul pe sfoară, sînt învăţat să-mi iau toate precauţiile faţă de el. Oricît de mort o fi, eu tot n-am renunţat să fiu prevăzător şi, pentru orice eventualitate, am cărat după mine umbrela.
(Hohote de rîs)
— Văd că nici binele nu serveşte la nimic. Tot a avut grijă de noi răposatul, că a murit pe vreme ploioasă, dacă s-ar fi prăpădit pe ninsoare sau furtună, ar fi fost acum vai şi amar...
— Nu de noi a avut el grijă, ci, aşa ca întotdeauna, tot la el însuşi s-a gîndit. Dacă ar fi murit pe ninsoare, n-ar mai fi venit nimeni şi ar fi rămas singur-singurel. Eu unul pentru nimic în lume n-aş fi venit.
— Ce importanţă mai are, după ce omul s-a dus, dacă vii ori nu la înmormîntarea lui!
— Să nu ziceţi aşa, nu uitaţi că în urma lui rămîne familia.
— Foarte adevărat. Dimineaţa, cînd m-am sculat, simţeam o moleşeală în tot corpul. Nu la înmormîntarea altuia, dar nici măcar la propria-mi îngropăciune n-aveam putere să mă duc. (Rîsete). Dar nu se putea să nu vin. Aşa precum aţi spus şi dumneavoastră, mortul s-a dus, dar familia lui rămîne. „Ia uite, ar fi zis ei, un prieten atît de apropiat şi nici la înmormîntare nu s-a învrednicit să vină...”.
— Aşa ar fi zis.
— Da, din nenorocire, e prea adevărat... Nu pentru mort, pentru familie...
— Ia priviţi la ginerele lui, îşi aruncă ochii prin mulţime ca proiectoarele, să descopere cine-i prezent şi cine nu.
— Parcă numai ginerele?! Uitaţi-vă la nevasta mortului, se face că-şi şterge ochii cu batista, dar de fapt încearcă să citească ce-i scris pe panglici, ca să-şi dea seama de la cine sînt coroanele.
— Nemaipomenit! Într-un asemenea moment, cum de se mai poate gîndi la asta!
— Oricum, eu le-am prezentat condoleanţe atît nevestei, cît şi rudelor. Cum s-or isprăvi rugăciunile de înmormîntare, o şi şterg de-aici.
— De-ar ţine Alah cu noi şi nu ne-am îmbolnăvi pe frigul ăsta!
— Şi eu la fel, aştept numai ca mortul să fie scos din geamie şi mă retrag, plec.
*
— Ca să vezi ce-i viaţa, frăţioare! Eu şi cu el eram supăraţi de zece ani. Cine-ar fi zis c-o să asist la înmormîntarea lui!
— Aaaa! De ce v-aţi supărat?
— Doar ştiţi ce fel de om era...
— Ştiu, ştiu, şi încă foarte bine.
— Nici eu nu mă aveam bine cu el... Chiar supăraţi nu eram, dar nu ne mai vedeam atît de des ca altădată... Ne salutam de la distanţă...
— Şi atît era prea mult...
— Eu însă n-am ţinut cont de cîte îmi făcuse şi uite că-l însoţesc pe ultimul său drum, ca să-mi îndeplinesc datoria...
— Alah să vă primească sacrificiul...
— Treacă de la mine şi binele ăsta.
— Iar el să rămînă cu faptele lui. E şi-o vorbă: „Fă binele şi aruncă-l în apă, dacă peştii nu-l ştiu, Alah în schimb îl ştie".
— Aşa mi-am zis şi eu. Oricît rău mi-a făcut el, eu tot am venit la înmormîntarea lui, ca să-mi fac datoria pînă la capăt. Mi-am lăsat baltă treburile şi iată-mă-s aici.
— Alah să primească...
— Aşa am făcut cu toţii...
— Cu toţii sîntem în aceeaşi situaţie. Nu de dragul lui ne aflăm noi aici, ci din dragoste pentru Alah.
— Oricum, el tot n-o să aibă de ştire că sîntem aici.
— Dar Alah vede.
— Ca să ne dovedim omenia, de-aia...
*
— V-aţi uitat de unde-s coroanele?
— Două sînt din partea băncilor.
— De ce-i trimit băncile coroane?
— Ştiu şi eu! Probabil fiindcă le era client...
— Dac-ar trimite coroane la fiecare muşteriu care moare, băncile ar da faliment.
— Ei, de unde să ştiu eu de ce i-au trimis! Poate că era acţionar la ele.
(Rîsete în silă)
— Majoritatea coroanelor au rămas dedesubt, nu se poate citi ce e scris pe panglici.
— Aţi văzut ferparele? Au apărut la patru gazete deodată.
— Eu m-am uitat numai prin două ziare, cîte trei necrologuri în fiecare. După mine e exagerat... Parvenitism... Ochi scoşi...
— Să vedeţi acum ce ceartă se încinge pentru moştenire.
— Majoritatea bunurilor îi revin nevestei?
— Ultimei neveste.
— Ce şansă pe femeia asta!
— Şansă pentru ea şi ghinion pentru fosta nevastă. Vreo douăzeci de ani l-a suportat pe individul ăsta nărăvit.
(Şoapte, cuvinte ininteligibile)
— Nu-i locul aici, dar... Nici nu ştiu cum să spun...
— Despre ce e vorba?
— Avea nişte datorii la mine... Chiar zilele astea trebuia să mi le plătească.
— Trebuie, în orice caz, să le pretindeţi de la moştenitori.
— Chitanţă aveţi?
— Nu. I-am dat pe cuvînt...
— Atunci e cam albastru...
(Rîsete)
— Ştiţi cumva de ce-a murit?
— Pare-se c-a petrecut prea mult.
— Era şi-un mîncău!
— Numai mîncău?! Se dădea în vînt după orice. Şi iată-i sfîrşitul.
— Şi dac-ar fi fost mai moderat, ce alt sfîrşit ar fi avut?
*
— Măcar de mi-ar lua Alah şi mie sufletul aşa ca lui...
— Să vă ajute Alah...
(Hohote de rîs)
— Alah să-i acorde milostivirea sa, era un om tare glumeţ.
— Mai bine zis călca în străchini.
— Ei, şi-aşa se poate zice... Era şi puţin cam... Cum să spun...
— Spuneţi, spuneţi, nu vă sfiiţi...
— Leşinat după bîrfeli.
— Nu bîrfe se numesc alea, ci vorbe pe la spate.
— Ei, să lăsăm, cîte nu suportă pămîntul ăsta!
— A fost bun, a fost amuzant, dar şi un fustangiu de prima clasă. Ce-au mai tras femeile care lucrau cu el! O ţineţi minte pe grăsana aia? Bărbatul ei, care-l urmărea, răsturnase totul în birou cu susul în jos, şi el abia, abia de-a reuşit să scape ascuns în dulapul destinat „dosarelor care trebuiesc primele salvate în caz de incendiu"...
(Hohote de rîs)
— Despre morţi, numai bine...
— Parcă noi am zis ceva rău...
— Ei, dacă spui adevărul cînd e omul în viaţă, se cheamă că-l bîrfeşti, dacă-l spui cînd a murit, se cheamă că păcătuieşti... Zău dacă mai înţeleg: noi, atunci, cînd să mai vorbim?!
(Hohote de rîs)
Aici se termină banda pe care au fost înregistrate, în secret, vocile celor aflaţi la înmormîntarea aceea. L-am întrebat într-o zi pe bătrînul pensionar cum, de unde i-a venit ideea să întocmească o asemenea colecţie. De mult, de cînd se afla la cîte o înmormîntare, i-au atras atenţia conversaţiile celor prezenţi. S-a gîndit că ar fi nespus de interesant să rămînă fixate aceste convorbiri. Cum s-a pensionat, s-a consacrat cu totul ideii lui.
— Nu aveţi de gînd să editaţi un volum cu discuţiile înregistrate?
— Nu, mi-a răspuns el, sînt absolut hotărît să resping un asemenea proiect. Mai mult chiar, dacă voi mai avea destulă forţă înainte de a muri, voi da foc la toate benzile.
— De ce?
— Pentru că nimeni dintre cei care le-ar asculta n-ar mai dori să i se facă o ceremonie de înmormîntare. Dacă am fi fost într-o ţară bogată, acolo firmele care se ocupă cu pompele funebre, cîştigînd bani cu nemiluita, mi-ar plăti foarte mult pentru a preveni editarea unei asemenea cărţi. Eu voi arde din proprie iniţiativă aceste înregistrări, dacă înainte de moarte voi mai dispune de forţa necesară s-o fac.
— Atunci de ce aţi depus atîta efort ca să înregistraţi, în secret, pe bandă, atîtea conversaţii? La ce folosesc ele?
— Îmi folosesc mie. Şi încă foarte mult. Le ascult iar şi iar. Pe urmă stau şi îmi frămînt mintea cum aş putea să fiu îngropat fără nici un ceremonial. Îmi fac un plan amănunţit. Să am un mormînt într-un loc neştiut de nimeni altcineva în afară de mine; iar eu, cînd mi-oi simţi moartea aproape, să mă duc acolo, să intru în el, ba chiar, cu bruma de putere pe care o s-o mai am, să mă acopăr şi, ascuns de orice ochi străin, să-mi dau ultima suflare. Asta e toată dorinţa mea.. Cea mai frumoasă moarte e aceea în care nu incomodezi pe nimeni pentru înmormîntarea ta...
La drept vorbind, nu prea înţelesesem eu la ce-i slujise atîta trudă, dacă nu intenţiona să-şi publice înregistrările. I-am mărturisit deschis opinia mea.
— Pentru mine a fost o experienţă cît se poate de utilă.
— La ce v-a servit?
— Mi-a devenit încă o dată un lucru foarte cunoscut sau cel puţin socotit ca foarte cunoscut.
— Adică?
— Că oamenii mor singuri.
A trecut multă vreme fără să-l mai fi întîlnit pe fostul profesor. Zilele trecute i-am văzut fotografia într-una din ultimele pagini ale unui ziar de mare tiraj. Era inserată în fruntea unei coloane, cu specificarea: „S-a pierdut şi se caută". În urmă cu zece zile, bătrînul pensionar plecase de acasă şi nu mai revenise.
În româneşte de VIORICA DINESCU
(Perpetuum comic ’84, pag. 192)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu