Toţi erau cu soţiile, iar Luiza cu soţul.
Apartamentul şefului — nimic de zis! Mobilier şic. Că de la mobilă a şi început totul.
Musafirii începură să ofteze, să aplaude, să laude.
Sîniţea, captivat, se uită la mobilă şi în timp ce se minuna îi tremurau pînă şi mustăţile.
— Ce frumuseţe! Se pare că nu-i mobilă de-a noastră, Pavlo Pavlovici!
— E Iugoslavă. Miraj se numeşte, spuse cu mîndrie soţia şefului, Raisa Ivanovna.
— Şi ce bucătărie! — strigă în acelaşi timp Luiza şi soţul. Cu siguranţă că şi ea e de import!
— Nu, dădu din cap plictisit Pavlo Pavlovici, din ţară. Făcută la combinatul din Bravari.
— Comandă specială — adăugă afectat Raisa Ivanovna.
Adjuncţii lăudară televizorul în culori, soţiile lor erau preocupate de covoarele persane, care se întindeau din belşug, atît pe jos cît şi pe pereţi, cineva se uita fascinat la pick-upul stereo „Vega", numai eu nu apucam să laud nimic. Ceilalţi erau mai harnici...
— De ce taci, nătărăule? mă înghionti nevasta. Laudă şi tu ceva!
În acest moment se năpusti înăuntru un băieţel cam la opt-zece ani. În mînă avea o minge de fotbal, era pistruiat, bucălat, cu nasul borcănat şi cu urechile clăpăuge.
— Fiul dumneavoastră, Pavlo Pavlovici, e frumos şi vă seamănă leit. Cîndva, sigur va conduce un trust sau, de ce nu, chiar un minister!
După ce îi luă puştiului mingea, Raisa Ivanovna îl băgă în baie pe clăpăugul-viitor ministru.
Pavlo Pavlovici, îmi aruncă o privire piezişă.
— Ai făcut-o de oaie, Kobylciuk, îmi şopti şeful secţiei Sîniţea. Plodul nu e a lui Pavlo Pavlovici. El a divorţat de prima nevastă şi pe Raisa Ivanovna a luat-o cu isteţul ăsta gata meşterit.
În jurul meu se făcu vid. Acum nu mă mai lua nimeni în seamă. Cînd ne-au invitat la masă, am văzut o pereche de ghete. Erau galbene, cu talpa groasă, stăteau în colţ lîngă cuier, ca nişte orfane, şi eu, cîntărindu-mi ultima şansă, strigai într-un suflet:
— Dumnezeule, ce ghete!
Proprietarul tocmai aducea apă minerală din bucătărie. Se opri.
— Îţi plac, Kobylciuk? — se interesă acesta mieros.
— Toată viaţa mi-am dorit asemenea ghete şi nu găsesc deloc — spusei eu entuziasmat, pentru că înţelesei cam unde bătea.
— Aşa e — mă susţinu soţia. A cutreierat toate magazinele!
— Ia probează-le. Îmi propuse şeful.
Le probai. Mă încordai şi, cu preţul degetelor mele scrîntite, reuşii să vîr piciorul în gheata stîngă. Erau cu două numere mai mici.
— Probeaz-o şi pe dreapta.
Cum mi-a încăput piciorul în celaltă gheată, nu ştiu, dar a încăput.
— Cum e? întrebă şeful.
— Îmi vin ca turnate, exclamai eu vioi.
— Poţi să le porţi. Ţi le dăruiesc, mă bătu el „democratic" cu palma pe umăr.
Atunci intră în discuţie fiul vitreg al lui Pavlo Pavlovici.
— Papa, dar ai promis să le dai portarului, că sînt demodate şi mici...
Soţia lui Pavlo Pavlovici îi făcu semn puştiului să tacă şi, binevoitoare, ne invită la masă.
Luni, tot trustul vuia despre cadoul şefului. În biroul unde lucram cu doi colegi economişti veni Sîci — şeful sindicatului. Pe el, nu ştiu de ce, nu-l invitase şeful.
Trăgîndu-şi sufletul, îşi şterse gîtul puternic cu batista şi întrebă:
— E adevărat?
Eu, cu modestie, lăsai ochii în pămînt.
— Arată-le!
— Le-am lăsat acasă.
— Nu porţi cadoul şefului, îl ignori. Sîci se plesni peste pîntecele proeminent, zicîndu-mi: Eşti curajos, Kobylciuk!
Pe la sfîrşitul zilei de lucru m-am întîlnit cu şeful pe coridor. Îmi arătă cu bunăvoinţă cei doi dinţi de aur de pe maxilarul superior, privindu-mi pe furiş pantofii. În acel moment, parcă i s-a înnegurat faţa.
În dimineaţa următoare îmi făcui apariţia la servici încălţat cu ghetele galbene.
Treburile îmi mergeau tot mai bine. Sîniţea, pentru prima dată în 12 ani, îmi lăudă raportul trimestrial, iar sindicatul se interesă dacă nu vreau să merg la mare în septembrie — cică ar fi un bilet disponibil. Iar şeful cel mare afirmase undeva că sînt un funcţionar cu perspective şi că am stat cam mult printre economiştii de rînd.
Cît m-a costat toată tărăşenia asta, ştiu numai nevastă-mea şi bietele mele picioare.
Dimineaţa îmi săpuneam ciorapii ca să-mi intre picioarele în ghete. Cînd mă întorceam de la muncă, trebuia să ţin picioarele mai multe ore în apă fierbinte, stînd aşa chiar şi la televizor.
Mi se schimbă şi mersul. Înainte mergeam normal, iar acum călcam ca pe cuie, de parcă m-aş fi născut cu platfus. Mergeam ca un lovit de dambla, şi trecătorii întorceau capul după mine. În tramvai călătorii renunţau la locuri ca să stau jos.
Cu cît îmi mergea mai bine la servici, cu atît bietele mele picioare sufereau mai mult, încît uram de moarte ghetele criminale.
Trebuia să fac ceva. La situaţia asta fără de ieşire, nevastă-mea găsi o soluţie simplă şi genială: la lucru veneam încălţat cu pantofii mei. În faţa trustului, alegeam un loc dosnic şi scoteam din servietă ghetele şefului, mă încălţam şi le ascundeam pe ale mele. Era puţin mai bine. Cel puţin sufeream numai la servici, la birou.
Cu toate acestea, picioarele sufereau cumplit.
Mi-am luat certificat medical. Ziua, cînd „boleam", stăteam întins pe canapea, odihnindu-mi picioarele, după cum mă sfătuise doctorii.
Oricum, după trei zile de asemenea îngrijiri, am mers la servici. Abia ieşii şchiopătînd la lift, că m-am întîlnit cu sindicalistul.
— Ai auzit? — întrebă el.
— Ce să aud?
— Nu mai lucrează la noi Pavlo Pavlovici. S-a dus şeful... şi arătă cu mîna undeva spre fereastra deschisă.
— Nu se poate — spusei neîncrezător.
— Întreab-o şi pe Luiza.
Mă tîrîi pînă la secretariat, unde o găsii pe Luiza, tristă din cale afară, ştergîndu-şi delicat cu batista ochii rimelaţi.
— Luiza, e adevărat?
Secretara oftă numai.
— A spus că vine după servietă şi cu ocazia asta o să-şi ia şi rămas bun de la colectiv.
— Rămas bun? strigai eu cu o bucurie sadică. S-o creadă el! Nu mai pot eu de rămasul lui bun!
— Ascultă Kobylciuk, încercă să mă calmeze Sîci. Dar eu o luasem din loc, nu-mi mai păsa de nimic.
Pe coridor, rezemîndu-mă de calorifer, în prezenţa lui Sîci şi a lui Bilenko şi Ciornenko, care se nimeriseră acolo, am scos ghetele criminale şi, cu un strigăt victorios, le aruncai pe fereastră.
— N-ai ascultat încă tot, Kobylciuk! Pavlo Pavlovici nu mai lucrează la noi pentru că l-au transferat la minister. A promis să ia cu el pe cei mai buni funcţionari.
De la etajul opt pînă în curte am zburat în cîteva secunde. Alergai în ciorapii săpuniţi.
De cîteva ori căzui. În stradă iar alunecai pe ciorapii îndopaţi cu săpun. Nu căzui, pentru că m-am agăţat de un miliţian, care ţinea în mînă o gheată galbenă.
— E a dumitale? întrebă cu asprime, uitîndu-se la mîinile mele întinse.
— A mea e! strigai eu buimăcit.
— Şi dumneata ai aruncat-o pe fereastră?
— Eu, eu.
— Atunci totul e clar. Miliţianul, ţinînd gheata la subsuoară, făcu un semn.
— Cetăţene vătămat, veniţi mai aproape. Iată, el e huliganul — arătă spre mine. Să facem proces-verbal. Cum te numeşti?
— Kobylciuk se numeşte, zise înfuriat „vătămatul", iar eu mă cutremurai.
Ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de cap, scrîşnind, de mine se apropie Pavlo Pavlovici — şeful.
În româneşte de CAMELIA TRULESCU
(Perpetuum comic ’84, pag. 187)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu