— Uite, ce e tovarăşul Băbeanu, începu şeful să-mi vorbească cu o voce obosită. (Paranteză: vocea bosului e tot timpul obosită de moarte. Înainte cu douăzeci de ani, cînd era şi el simplu redactor, nu era obosită. Vocea a obosit exact în clipa cînd a fost numit redactor-şef, şi de-atunci nu s-a mai schimbat. Probabil că această voce obosită justifică diferenţa de clasă de salarizare de 3000 de lei dintre el şi simplii redactori care, pe patul morţii nu vor muri cu un cuvînt pe buze, aşa cum se spune că-şi dau duhul oamenii, ci vor muri cu vocea aceea obosită în urechi.) Deci tovarăşul Băbeanu, ai sarcina să scrii un reportaj minunat, mobilizator despre o unitate sanitară din judeţul nostru. Am cam neglijat acest aspect în ziar, în ultimii ani, timp în care în medicină s-au petrecut mutaţii serioase, aş spune chiar spectaculoase. Peste două zile să-mi aduci materialul. Drum bun!
Obosită sau nu, vocea redactorului-şef avea dreptate; în ziar nu se mai scrisese un reportaj din medicină, demult de tot şi era cazul ca şi munca oamenilor ocupaţi cu sănătatea (mai precis cu bolile) publice să fie cunoscute.
Am luat trenul şi am mers în comuna C., despre care mai scrisesem reportaje despre alte domenii ale vieţii publice, dar nicidecum despre sănătate.
Am ajuns în comună pe la zece dimineaţa. Casele, aleile, arborii erau nemişcaţi într-o lumină alb-albastră de toată frumuseţea. Aşezarea părea scufundată într-un borcan cu spirt. Animaţie era doar la cîrciumă şi la dispensarul uman. Am trecut pe lîngă cîrciumă unde un bătrîn la 90 de ani căuta să convingă pe alţii 3—4 de aceeaşi vîrstă că „Universitatea lu’ Craiova e a mai bravo echipă din lume, bre!". Trei moşnegi dădeau din cap că-s de acord, iar unul singur nu făcea această mişcare pentru că se cufundase într-un somn dulce, din care nu ştiu dacă, pînă la urmă, s-a trezit sau nu.
Dispensarul era într-o casă ca oricare alta, cu două camere şi un antreu, doar că era vopsită în alb pe dinăuntru şi avea două chiuvete noi-nouţe (nefolosite, adică, din lipsă de canalizare), un dulap de medicamente, un fişier şi un pat din acelea, sanitare, pe care pat se întinsese jumătate din suflarea satului, în ultimii ani, să-şi facă injecţiile. În hol aşteptau trei femei cu copii mici, o babă cu falca legată cu o basma şi un bărbat tînăr cu un braţ într-o eşarfă armonios străbătută de sînge.
În camera lui, medicul căuta să convingă pe un bărbat bolnav că nu trebuie să pună picătură de alcool în gură timp de o săptămînă cît durează tratamentul cu antibiotice. Omul dădea din cap că, da, aşa o să facă, dar mai mult din respect faţă de medic decît din convingere.
După plecarea pacientului, am stat de vorbă cu medicul Vasile Măraru, un om de 35 de ani, interlocutor plăcut, cu o voce de stentor. Mi-a spus că munceşte cu plăcere în profesie, dar că îi mai trebuiesc cîteva lucruri pentru a se simţi pe de-a-ntregul util al oamenilor din comună: cu mai multe medicamente, o butelie de schimb pentru a steriliza zilnic instrumentarul, că pe reşou merge mai greu fiindcă curentul electric se întrerupe cîteva ore pe zi. Mi-a mai spus că s-a complicat formularistica şi, că face prea multă administraţie şi contabilitate şi prea puţină practică, apoi că primăria ar trebui să-i dea un cal pentru şaretă să-şi poată vedea bolnavii la domiciliu, că deşi e afon, e obligat să vină de patru ori pe săptămînă la cor. Mă rog, lucruri pe care le cunoştea şi primăria şi direcţia judeţeană, dar care se rezolvă cu ţîrîita cînd nu se rezolvă deloc.
Peste două zile am predat reportajul secretariatului. După patru reformulări cerute de conducerea gazetei, peste alte patru zile a apărut următorul text: „În comuna C. un medic şi un dispensar uman model." (titlul).
„În acest efervescent început de primăvară am fost în comuna C. pentru a vedea cum se aplică grija faţă de om în domeniul sănătăţii publice. Satul întreg era cuprins de-o vie lumină. Soarele strălucea plin de promisiuni împlinite. Pe ogoare, sătenii munceau cu spor, depăşindu-şi clipă de clipă normele de lucru. Geloase pe succesele oamenilor, albinele lucrau şi ele cu mult sîrg, dăruire şi abnegaţie pentru a-şi depăşi planul de miere planificată.
În spaţioasa, luminoasa şi primitoarea clădire a dispensarului uman din comună, doctorul Vasile Măraru consulta pe tractoristul Ion Săpăceanu, singurul pacient din acea zi, fiindcă în general, oamenii de aici sînt renumiţi pentru sănătatea lor. După ce i-a recomandat pacientului să se ferească pe viitor de curent şi umezeală pentru a nu mai răci, medicul i-a dat şi medicamentaţia trebuincioasă tipului de răceală rurală şi întîmplătoare. Am admirat în dispensar curăţenia de farmacie, iar în micuţa farmacie curăţenia de spital, care domnea peste tot. Cele două chiuvete, în special, străluceau de curăţenie şi voie bună. Medicamentele se aflau liniştite în dulăpiorul lor, gata să stăvilească din faşă orice perfidă încercare a viruşilor de orice fel de a deturna sănătatea sătenilor de la sensul şi rostul vieţii lor de zi cu zi. Pe un aragaz cochet, se sterilizau trei truse argintii cu tot ce le trebuie. În curte, într-un colţ special amenajat, un murg şarg, parcă coborît din folclorul nostru, păştea o iarbă verde, grasă. „E calul dispensarului pe care îl înham la şaretă şi zbor cu el într-o clipă la domiciliul bolnavilor", mi-a mărturisit medicul.
„Acum va trebui să vă las, mi-a mai spus tînărul medic, spre seară. Abia aştept să ajung la căminul cultural să repet la cor unde activez cu plăcere de cinci ani de cînd m-am stabilit în comună. O seară de basm se lăsase peste aşezare. Oamenii, întorşi de la lucru, sporovăiau încet pe la porţi. M-am despărţit de medic cu o caldă strîngere de mînă şi cu promisiunea de a reveni pe acest meleag. Şareta doctorului s-a îndepărtat lin, dar repede, spre căminul cultural, de unde se auzeau cîntecele de voie bună. Am plecat şi eu spre gară, lăsînd satul cufundat într-o mare de lumini de neon, stele ale cuceririi acestui veac".
(Perpetuum comic ’84, pag. 113)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu