La început a fost cuvîntul

        Arhip scrisese: „Iar din punct de vedere educativ romanul este nul". Nimic mai simplu. Chiar simplist, ar fi putut considera un critic de formaţie estetică. Dactilografa, cu gîndul la cină, la musafiri şi la faptul că nu găsise caşcaval, bătuse la maşină: „Iar din punct de vedere evricativ, romanul este nul". Cuvîntul evricativ ieşise din maşina de scris ca Dumnezeu în tragediile antice: Deus ex machina. Întîmplarea n-ar fi avut nici o consecinţă teoretică sau practică, dacă Arhip, autorul cronicii — căci de o cronică, aţi înţeles bine, era vorba — n-ar fi fost cooptat de urgenţă într-un grup de scriitori care urma să aibă o întîlnire cu un număr de cititori la clubul unui grup de şantiere. Astfel, nu şi-a mai putut citi manuscrisul dactilografiat, iar cronica şi-a urmat cursul firesc spre tipar. E adevărat că un corector tînăr şi sîrguincios a pus un apăsat semn de întrebare în dreptul cuvîntului necunoscut, dar din redacţie i s-a răspuns că dacă un critic important ca Arhip doreşte să introducă în cronica sa un cuvînt mai puţin folosit, nu-l poate opri nimeni şi că nu e, în definitiv, prima oară cînd apar în textele critice cuvinte cu un pronunţat caracter tehnic. Redacţia avea perfectă dreptate, cel puţin din punct de vedere teoretic: criticul e liber să introducă în articolele de specialitate cuvinte mai puţin folosite, procedeul fiind, dealtminteri, frecvent şi normal.
        Şi lucrurile s-ar fi oprit aici. Dar cuvîntul necunoscut avu un efect fascinant asupra cîtorva autori care puneau mare preţ pe primenirea limbajului critic. S-a presupus că evricativ ar fi o derivaţie de la evrica, exclamaţia celebră a lui Arhimede cînd a găsit, făcînd baie, principiul scufundării corpurilor. Aşadar, ce ar putea să însemne „din punct de vedere evricativ"? Bineînţeles, „din punct de vedere al găsirii", adică al înnoirii. Cuvîntul a proliferat cu o repeziciune mai mare decît fortuit, proliferat (ca să vezi!), benefic. Au apărut expresii de tipul: „Spiritul evricativ al poetului", „modalităţi evricative multiple", „nici un sens evricativ în această zonă a cărţii". Ba, mai mult, cuvîntul a făcut pui, adică derivate: „încercarea de evricativizare a limbajului poetic", „gamă evricaţională redusă", „evricaţiunea lasă de dorit", „sîntem categoric pentru evricacitate în artă!". Ba se descoperi şi verbul de la care a pornit totul: a evrica.


        Un poet scrisese despre un confrate că este „cel mai evricos din generaţia sa", temeritate riscantă, întrucît s-a produs aici, vorba lui Caragiale, o groaznică greşeală de tipar, poetul în cauză devenind „cel mai nevricos din generaţia sa" şi, în consecinţă, şi cel mai mare duşman al autorului acestei biete şi nevinovate caracterizări.
        În ciuda micilor accidente şi exageraţiuni, cuvîntul se răspîndi ca focul în pădure pe timp de secetă. Fu adoptat rapid de studenţi şi elevi, de profesori şi oratori, de ziarişti şi activişti culturali, aşa că, la un moment dat, cineva care se ocupa cu măsurarea frecvenţei unor cuvinte în limbă, îl situă din acest punct de vedere pe acelaşi plan cu verbul a reda.
        Pînă cînd, într-o bună zi, exasperaţi de insolenţa cu care se insinuase în limbă noul termen, intrară în acţiune lingviştii. Ia să vedem noi, şi-au spus ei, ce-i cu acest cuvînt obraznic!
        Cîţiva îi căutară etimologie prin tot felul de dicţionare. Fără succes. Alţii scriseră articole vehemente împotriva introducerii forţate în limbă a acestui cuvînt de origine dubioasă. Literaţii nu se lăsară mai prejos, acuzîndu-i pe lingvişti de conservatorism şi citîndu-l pe Arhip ca pe o autoritate de necontestat. Se iscă o polemică aprigă, care dură ani de zile, întrucît controversele se desfăşurau mai ales în publicaţii cu apariţie anuală. Se spune că doi membri corespondenţi ai Academiei şi-au aruncat reciproc cuvinte grele în plină şedinţă de secţie a înaltului for ştiinţific.
        S-a organizat un simpozion avînd ca temă originea şi sensurile cuvîntului evricativ. Concluziile simpozionului au rămas necunoscute. Apoi, datorită unor traduceri bine redactate, cuvîntul pătrunsese şi în cîteva limbi străine de mare circulaţie. Astfel, în franceză el fu tradus evricatif, în engleză evrikative, în rusă evrikativnii, în germană evrikativisches... Ce e drept, vorbitorii limbilor respective nu adoptară cuvîntul, din cauza unui exagerat spirit de conservare lingvistică. Controversa căpăta o amploare internaţională.
        Ce făcea în acest timp Arhip? În acest timp, Arhip îşi revedea cronicile în vederea publicării lor în volum. Cînd dădu de cuvîntul evricativ, rămase perplex. Ce-oi fi vrut eu să scriu aici? După un minut de chinuitoare întrebări, tăie cuvîntul evricativ şi-l înlocui, la întîmplare, cu educativ.
        Dar controversa internaţională abia se înteţea...

(Perpetuum comic ’84, pag. 115)