— Domnule, tocmai aşteptam pe cineva, insistă el.
— Aţi nimerit-o foarte, bine sînt într-adevăr cineva în colţişorul acesta de stradă, n-am divorţat niciodată pentru că încă nu am de cine, umblu cu galoşi de ploaie, ceea ce pare foarte demodat, am abonament la teatru şi nu mă dau în vînt după golurile echipei locale de fotbal.
— Am făcut o călătorie foarte lungă şi plină de primejdii, la un moment dat n-a lipsit mult ca să cad într-una din gropile acelea negre ale universului, aşa că ar fi fost mai mare păcatul să nu dau peste o persoană potrivită.
În alte împrejurări poate că aş fi găsit aceste vorbe pline de haz, dar de data aceasta nu-mi ardea de glume. Dar piticul nu se lasă:
— Aţi observat, poate, că vin dintr-o altă lume.
— N-aş crede...
— Este adevărat că m-am deghizat puţin, ca să nu zădărnicesc primul contact. Nu e niciodată inutil să fii precaut, să-ţi iei nişte măsuri în plus. Poate că mai există şi pe aici nişte prejudecăţi, poate mai dăinuie nişte superstiţii.
Mă aşez pe o bancă, îmi întind picioarele, las capul pe spate şi închid ochii.
— Există de toate, dragul meu, dar care este problema dumitale?
— Problema mea este a planetei de pe care am plecat.
— Se dă la fund?
— Mai rău, e gata să se aprindă.
— Iar dumneata ai prins de veste şi ai şters-o la timp, ca să nu ţi se pîrlească tălpile?
— Aveţi un fel de a vorbi foarte ciudat, dar eu nu am timp să mă împiedic de vorbe. Semenii mei se află într-un mare pericol şi eu am pornit în lume să caut o soluţie de salvare.
Deschisei pe jumătate pleoapele şi omuleţul pe care îl zării printre gene părea într-adevăr foarte îngrijorat.
— În cazul acesta, dragul meu, nu ai fost prea bine inspirat ca să aterizezi aici. Noi tot ce am reuşit pînă la această dată a fost să punem piciorul pe Lună. Adică să facem cîţiva paşi pe ea şi s-o luăm la sănătoasa înapoi. Mai departe n-am ajuns decît cu nişte rachete care să ne trimită fotografii de pe acolo. Dar probabil că dumneavoastră nu v-ar fi de cine ştie ce folos să tragem nişte poze de la distanţă.
— Nu mă aflu aici ca să vă cer o intervenţie pe planeta mea. Dar eu am pornit în lume, în acest moment de impas al nostru ca să ne dăm seama cum s-a ieşit din asemenea crize pe alte planete populate cu fiinţe raţionale.
Discuţia devenea de-a dreptul interesantă. Îl poftii pe pitic să ia loc lîngă mine, mă răsucii cu faţa spre el şi mă pregătii să-l ascult cu toată atenţia.
— Prin ce naiba criză mai treceţi şi voi, măi fraţilor?
— N-am să vă ascund că, după unii, e vorba de o adevărată fatalitate care stă în natura alcătuirii noastre, ceea ce ne va duce, în mod inevitabil, la autodistrugere. Alţii, dimpotrivă, cred că este absurd tot ce se întîmplă, şi caută mijloace de supravieţuire. Şi cum experienţa noastră nu ne mai spune nimic în privinţa aceasta, ne interesează experienţele altora...
Omuleţul se întrerupse parcă puţin ruşinat că devenise prea patetic, apoi începu să povestească cît se poate de aşezat.
— Pe planeta mea sînt două grupuri de populaţie care se războiau între ele din timpuri imemorabile.
— În timpurile noastre imemorabile lucrurile stăteau cu totul altfel, mişunau pe planetă mii şi mii de triburi care se războiau între ele uneori numai ca să-şi reteze capetele sau măcar să-şi jupoaie pielea de pe tărtăcuţă. Ca să nu mai pomenesc de luptele interne pentru întîietate, pentru femei, pentru arme, pentru putere, pentru cine mai ştie ce. Dacă suporţi am să-ţi mai spun că a fost o vreme cînd oamenii chiar se mîncau între ei, la modul cel mai concret. Şi voi vă înfulecaţi unii pe alţii?
— Nu, cazuri de canibalism nu s-au înregistrat nici în pre-istorie.
— Atunci staţi cu mult mai bine
— Aşa vedeţi? Cum spun, eu sînt unul dintre locuitorii planetei mele care au fost martori la trei momente dramatice, poete cele mai grele din istoria noastră.
— Despre ce este vorba?
— Cei doi suverani ai noştri s-au întîlnit pe hotar chiar în mijlocul zonei de graniţă, fără lance, făra arc, fară săgeţi, fără buzdugane, ca să lege pace pe vecie.
— Şi s-au înţeles?
— Nu auzeam ce spun dar la un moment dat unul a tras jungherul de la brîu.
— Şi l-a vîrît în burta celuilalt?
— Ba nu, că şi celălalt era cu el în mînă. S-au privit crunt cîteva clipe, apoi s-au pus pe rîs, ca de-o glumă bună sau de una foarte proastă. Rîdeau în hohote, dar se supravegheau cu atenţie şi cum ridica unul puţin vîrful pumnalului, cum îl ridica şi celălalt, de parcă ar fi fost legate cu un fir nevăzut. De o parte şi de alta a hotarului popoarele strigau să se facă pace dar, ca să fiu sincer, unii dintre marii dregători, dintre căpeteniile de oşti, dintre oamenii de taină şi alţi curteni, doreau ca Împăratul nostru să fie mai iute de mînă că, de partea cealaltă, la numai cîţiva paşi, se aflau o grămadă de prinţese frumoase şi, în depărtare, o mulţime de sate şi de oraşe, cetatea de scaun cu palatele ei cu tezaurul împărătesc...
— Dar se putea să fie celălalt mai iute de mînă.
— Desigur că existau şi nişte riscuri. Însă marii demnitari, căpeteniile de oşti, oamenii de taină, curtenii în general, care rămîneau în viaţă după primul val de nebunie, se mai descurcau ei, cine stapîneşte un popor are nevoie şi de unelte să o facă...
— Şi al cui pumnal a muşcat mai repede?
— Aici e aici. Unul dintre suverani s-a dat înapoi cîţiva paşi pînă în dreptul fîntînii părăsite, în care şi-a aruncat arma, apoi a dus mîinile la spate, în semn că el s-a decis să nu mai lupte. Celălalt suveran a făcut acelaşi lucru. A fost un adevărat delir de bucurie, n-am văzut niciodată poporul atît de deslănţuit. Chiar eu care eram atît de sceptic, plîngeam de fericire şi eram convins că pacea veşnică se instalează pe bătrîna noastră planetă, atît de hărţuită.
— Ce să spun, iată că îmi dau lacrimile şi mie.
— Dar cînd cei doi suverani s-au îmbrăţişat ca doi fraţi, acolo pe hotar, între cele două popoare, entuziasmul nu mai cunoştea nici un fel de margini...
— Îmi închipui, ferice de voi...
— Nu ştiu dacă am fost primul care a descoperit că, de fapt, fiecare dintre cei doi suverani avea înfipt în prăsele, sub cingătoare, în dreptul şalelor, cîte un jungher.
Dar cred că toată lumea a văzut ce văzusem eu. S-a lăsat o tăcere ca de mormînt. Şi atunci în mîna unuia dintre suverani a sclipit lama de oţel a pumnalului, în aceeaşi clipă şi în mîna celuilalt. Şi s-au privit crunt unul pe altul. Apoi au început să rîdă.
— „Ca de o glumă bună sau de una foarte proastă".
— Într-adevăr pe planeta noastră nu se rîde la glumele mediocre. Iar noi nu rîdeam deloc. Ne îngheţa şi sufletul pe buze.
— Rîdeau ei, în timp ce se supravegheau...
— Şi-au arătat din nou bunele intenţii, aruncînd jungherele în fîntîna părăsită. Şi au jurat în faţa popoarelor să lupte pentru dezarmare.
— În sfîrşit, aţi răsuflat cu toţi uşuraţi.
— Pînă cînd în mîinile lor au sclipit din nou lamele armelor...
— Dar de unde, atîtea?
— Nu ştiu, de prin toate cutele veşmintelor, jură să se dezarmeze, dar iar le apar jungherele în mînă, se supraveghează, iar îşi jură, am intrat într-un impas care pare fără vreo ieşire, de aceea am plecat în lume ca să vedem cum au trecut alţii peste asemenea clipe, dacă le-au avut şi ei.
— Şi aşa ai nimerit la noi...
— Nu chiar din întîmplare. „Dacă există fiinţe raţionale pe planeta aceea albastră atît de frumoasă, ele nu pot fi decît foarte înţelepte, mi-am zis. Şi cu mult mai evoluate decît noi".
— Da, prietene, am evoluat ceva mai mult. Armurile, scuturile, lăncile, arcurile cu săgeţi, spadele şi jungherele nu mai pot fi întîlnite pe la noi decît foarte rar, în vitrinele muzeelor. Cît despre fîntînile părăsite nu mai aruncăm în ele decît cu pietre şi cu vorbe goale. Între timp am inventat praful de puşcă, trotilul, dinamita, plumbii şi ghiulelele, dar şi vremea lor a cam trecut.
— Bănuiam eu că este o planetă paşnică, fără arme, fără războaie, se vede atît de albastră de la distanţă, iar lumina albastră odihneşte ochiul şi linişteşte sufletul.
— De bună seamă că lumina albastră odihneşte ochiul şi linişteşte sufletul. Din păcate noi nu o vedem de acolo, de sus. Iar în problema aia, cum am ieşit noi din impas în privinţa dezarmării, nu-ţi pot spune, sînt atît de obosit... Întoarce-te în racheta ta, sau cu ce ai venit şi salută de la distanţă frumoasa noastră planetă. Sper s-o mai vezi tot atît de albastră...
(Perpetuum comic ’84, pag. 50)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu