A sărit din pat clocotind de furie şi de indignare; din grabă, aproape că a smuls perdeaua cu galerie cu tot. Luna nouă strălumina feeric şi a fost extrem de impresionat constatînd, mai întîi, că ferestrele şi balcoanele blocului de vizavi erau înţesate, ca în noaptea de revelion, cu oameni. Toţi priveau în tăcere spre stradă. Acolo, pe trotuar, lîngă gardul decorativ, un ditamai om bătea un măgar...
Văzute de sus şi de la oarecare depărtare, multe enigme poliţiste, taine sufleteşti, secrete diplomatico-politico-militare, mistere pariziene şi aşa mai încolo, se dovedesc a nu fi decît biete ghicitori, dezlegate încă de la grădiniţă. Şi invers, lucruri elementare şi la îndemîna oricui rămîn impenetrabile pentru vecie, chiar dacă sînt studiate cu minuţie ştiinţifică şi cu răbdare de anahoret... De ce-l bătea? De ce-l bătea? Oare nu ştia că nimic nu se face pe pămînt cu de-a sila?
Bineînţeles, nici măgarul şi nici bătăuşul care îl însoţea nu ieşeau prea mult din obişnuitul peisajului, dacă se consideră că un astfel de cuplu parcurgînd noaptea un cartier ultramodern, nu este prin simpla lui prezenţă un fapt insolit. Şi nu este deoarece, se cunoaşte, dacă cineva intenţionează să ajungă din marginea de vest a oraşului — dinspre Răşinari, de exemplu, — în localitatea suburbană din est sau, cîţiva kilometri mai departe, în comuna unde se ţin regulat tîrguri de vite, va alege fără îndoială drumul cel mai scurt, asta în caz că nu doreşte expres să se înglodeze luînd-o de-a dreptul peste cîmp. Şi drumul acesta intersectează cartierul pe mijloc. Dealtfel, acelaşi traseu este utilizat şi de unii şoferi, pentru care contează cîţiva kilometri în plus sau în minus şi, obligatoriu, de turmele de oi în transhumanţa de primăvară şi de toamnă.
Totuşi, de ce-l bătea? Cu o mînă îl ţinea de căpăstru iar cu cealaltă îl altoia milimetric, nu cu sadism dar cu metodă, cu doxă, avînd grijă adică să nu-i sfărîme capul, să nu-i rupă ciolanele. Bîta, ciobănească, din lemn de corn noduros, vîjîia, iar omul, icnind amarnic, îl căptuşea asiduu, încăpăţînat, hotărît să-şi facă datoria pînă la capăt. În vreme ce măgarul, aflat parcă într-o stare de totală prostraţie, nici măcar nu tresărea; sta înfipt în mijlocul trotuarului, bine cumpănit pe cele patru picioare, şi privea în gol. E-adevărat, uneori întorcea capul, alene, şi se uita înspre om într-un fel care, neîndoios, însemna plictiseală cumplită sau batjocură groasă, mascată, reţinută doar din bun-simţ...
Cu totul pe neaşteptate a pornit-o din loc şi avea aerul că e hotărît să meargă, să meargă întruna cel puţin pînă în zori. Însoţitorul, lung de picioare, fericit poate că bătaia îşi pîrguia în sfîrşit roadele a dat să-l încalece din mers, în grabă. Din neglijenţă însă a scăpat bîta din mînă şi ea a rămas la vreo trei paşi în urmă. Pentru multă vreme ea va rămîne la această distanţă constantă, pentru că măgarul, abia urnit, s-a oprit dintr-o dată. S-a fixat cu cele patru copite pe asfalt şi a încremenit acolo, ca o statuie de ciocolată, decis să nu se clintească, să nu se clintească cel puţin pînă în zori... Cînd şi cînd întorcea capul şi îşi privea însoţitorul cu o compasiune cvasiomenească. „Cum te simţi? Mai poţi" părea că-l întreba.
Într-un rînd razele lunii i-au luminat cele două şiruri de dinţi sidefii. Impresia a fost că măgarul rînjea; rînjea realmente, dezvelindu-şi cu sîrg, indecent, toţi cei patruzeci de dinţi, dacă era mascul (sau cu patru mai puţin dacă era femelă).
Îndoind căpăstrul pe jumătate, a început să-l pleznească peste cap. Nu cu ură, nu cu răutate. Îl cîrpea metodic, apăsat, cu seriozitatea unui om care nu iubeşte lucrul făcut de mîntuială. Îl bătea muncind, năduşeala îi scălda obrazul...
Un măgar rămîne totuşi un măgar. Dacă l-am privi cu un pic de obiectivitate, ne-am da seama uşor că măcar un sfert din opiniile noastre despre el sînt ori eronate, ori fanteziste. Cunoaştem mai multe despre ozeneuri. Oricum, el nu este nici atît de nesimţit şi de tîmp, pe cît se spune, dar nici atît de blînd şi de umil, pe cît îl arată figura...
A încercat să-l atingă sub burtă, spre spate. Dar tot nimic nu a realizat că măgarul îşi ridica niţel coada şi-i imprima o uşoară vibraţie, care amintea de tremurul cozii pisicilor cînd se alintă şi torc mîngîiate pe şira spinării. A încercat atunci să-i străpungă coastele cu călcîiul, cu şpiţul... Fără efect! Ajuns la marginea răbdării, l-a pocnit cu pumnul între urechi. Parcă a dat în tăblia mesei, la crîşmă. În aceeaşi clipă măgarul s-a săltat uşor de dinapoi; l-a dezechilibrat şi omul a căzut, lunecînd lin într-o rînă, în partea opusă...
Adeseori copita măgarului e mai nemiloasă şi mai eficientă decît a armăsarului, iar în ce priveşte inteligenţa lui, deşi se spune că el nu încărunţeşte, o depăşeşte uneori pe cea a unor oameni consideraţi unanim inteligenţi... Fără samar, fără şa sau fără desagi burduşiţi, măgarul pare în pielea goală. Ne-am obişnuit să-l vedem întotdeauna încărcat, „încărcat ca măgarul", şi călărit — de copil, de tată şi de amîndoi —, încît zărindu-l întîmplător despovărat şi deshămat, ca acum, ne mirăm. Ce-o fi cu el? De ce-l bate zurliul? Nu, nu e bolnav, bolile măgarului sînt destul de rare şi dacă totuşi se îmbolnăveşte, i se acordă atît de puţină importanţă, încît spre binele lui, se tămăduieşte de la sine...
A dat să ridice bîta căzută. S-a întins atît cît i-a îngăduit lungimea căpăstrului, dar mai lipsea pînă la capătul bîtei mai puţin de-o jumătate de pas. A tras de căpăstru, a smucit cu ambele mîini, distanţa rămînea însă neschimbată. Măgarul era hotărît să stea nemişcat pînă în zori.
„Nu vrei, hai?" l-a întrebat, prevenitor, răsuflînd amarnic, dîndu-şi căciula pe ceafă. „Nu vrei, hai?" Măgarul şi-a întors botul cu patruzeci de clape fildeşii (sau cu treizeci şi şase dacă era femelă): „Nu vrei, hai?" Într-un acces de furie oarbă, a început să-l lovească în burtă cu cizmele. Bătea ca în tobă. Nu cu cruzime, ci cu disperare curată. Cu deznădejdea celui care vede că eforturile i se risipesc în gol... A dat pînă cînd a ostenit şi atunci, resemnat, şi-a aşternut căciula pe trotuar şi s-a aşezat pe ea. Să-şi tragă sufletul. Să judece ia rece... Înjura cu amărăciune. Parcă îi venea să plîngă...
Era un flăcău care părea să aibă armata făcută, purta cizme de cauciuc, o straiţă în spinare; avea şi blugi cu capse, curea de-o palmă, sfetăr gros de lînă naturală, cu buzunărele. Se vedea că a pornit la drum de departe...
Şi tot aşa, dintr-o dată, fără de veste, măgarul a dat semn că s-a răzgîndit, că ar vrea s-o pornească. Şi chiar a pornit, la început cu blîndeţe, alene, lăsîndu-i însoţitorului timp să se scoale de jos, ba chiar ajutîndu-l, trăgîndu-l pe el de căpăstru. Pe urmă a întins paşii. Flăcăul, de-atîta minune, şi-a uitat osteneala, faţa i s-a luminat de satisfacţia lucrului bine şi temeinic îndeplinit, i-a zis de cîteva ori cu tandreţe de toţi neînţeleasă: „Dii, căluţule, diii! Diii, roibuţule, diii! Diii, că-ţi voi da ovăz cînd ajungem...", părinteşte, gratulîndu-l, trepădînd pe lîngă el cu căciula în mînă, cu straiţa săltînd în spinare.
Cînd a crezut că devenea riscant, că măgarul, cu siguranţă, o să-i smulgă căpăstrul din mîini şi-o să fugă de n-o să-l mai prindă, l-a cuprins de grumaz şi a încercat să dea cracul, cu abilitate, să i se pună în cîrcă uşor-uşurel. Dar, fireşte că măgarui s-a oprit de cum i-a simţit pulpele pe coaste. Şi-a înfipt copitele cît mai adînc în asfalt, hotărît să rămînă acolo pînă la a doua venire a Domnului...
Uneori prietenii buni ni se confesează: „Am un şef dat în paşte. Fură cît zece, dar dacă te prinde pe tine cu un ac de gămălie, te-a ras!", „Am o soţie neîndurătoare, mi-a făcut şi capul calendar!", „Mie nu-mi vine apă caldă decît o dată pe lună şi o dată pe an, în 29 februarie.. De ce îi consolăm zicîndu-le că fiecare om are ceva de dus în spinare?! De ce nu le spunem pe şleau: tot măgarul cu crucea lui?! Într-adevăr, de sus de la fereastră, am putut constata că măgarul avea în spinare o cruce cafenie, dar o purta, era clar, cu atîta demnitate. Sigur că legenda nu mai interesează de multă vreme. Naivitatea din plastica Vameşului ori a lui Nicodin ne încîntă pînă la lacrimi, dar rîdem sau deplîngem, cînd nu combatem ştiinţific, naivitatea legendei folclorice, pe care o numim ignoranţă.
L-a înghioldit cu călcîiele. L-a izbit cu şpiţul. L-a pocnit cu pumnul între urechi. L-a biciuit cu capătul căpăstrului peste bot şi pe sub burtă. Fără urmări! S-a dat jos oftînd resemnat — cîte iluzii, cîte speranţe deşarte pe pămîntul lui Dumnezeu! — privind cu regret asasin bîta rămasă în urmă, acum la douăzeci de paşi. Totuşi, măgarul n-a pornit mai departe nici aşa, descălecat. Descălecat, deshămat, părea în pielea goală. A mai încercat, într-o doară, să-l tragă de căpăstru. I s-a proptit în crupă şi a împins ca la carul cu fîn. Zadarnic! Era blocat pentru vecie în asfalt. I-a vorbit atunci blînd, persuasiv: „Diii căluţule, diii! Diii, roibuţule, diii! Diii, că ţi voi da ovăz cînd ajungem, diii!" Vibra doar din coadă ca pisicile alintate.
S-a aşezat pe trotuar, punîndu-şi căciula sub fund, cu coatele pe genunchi, cu degetele împreunate a rugăciune. Era scăldat în sudori. Răsufla greu înjurăturile lui, scuipate printre dinţi precum cojile de seminţe, depăşeau închipuirea unor birjari bătrîni. Era pe cale de-a izbucni nu în plîns, ci în urlete. Deznădejdea îi răvăşea obrazul... Un cetăţean din blocul vecin şi-a trimis copilul să meargă să-i aducă flăcăului bîta. Copilul, milos, nu a vrut...
„Nu vrei, hai?", murmură flăcăul în palme, şezînd cocoşat pe bordura trotuarului. Nu vrei, hai?", spunea cu disperare. Dar, din senin, măgarul a pornit şi omul îl privea neîncrezător, cu surîsul amar al celui care ştie că totul e-o himeră... L-a lăsat să meargă binişor, ţinîndu-se cît mai departe de el, atît cît îi îngăduia lungimea căpăstrului, ignorîndu-i cu ostentaţie mersul şi prezenţa... Aproape de blocul C măgarul s-a arătat de-a dreptul binevoitor şi s-a lăsat încălecat. Chiar a făcut cîţiva paşi de galop, iar flăcăul, cu coapsele bine proptite, cu coatele depărtate ca un jocheu necioplit, se sălta în ritm. Faţa i s-a luminat, de-acum vor zbura ca vîntul şi ca gîndul... Cînd, brusc, măgarul s-a oprit ca tamponat de tren. Omul, din cauza inerţiei, s-a dus mai departe, căzînd în cap, cu mîinile întinse. Se mai afla încă jos pe asfalt cînd măgarul a zbierat: „I-a!"
Oricine ar fi putut să jure că dacă unul din cei doi avea de purtat o cruce, acela era flăcăul. Pentru că măgarul rîdea, rîdea dezvelindu-şi toate cele patruzeci de piese sidefii (sau cu atîtea mai puţin dacă era femelă), rîdea drăceşte, cu o bucurie omenească, rîdea nu din cruzimea josnică a răzbunării, rîdea cu sinceritatea curată a unui copil, rîdea ca de o glumă colosală...
S-a ridicat numai fiere şi venin. Şi-a scos cureaua de la pantaloni. Vecinul din blocul de la parter, îngrozit de ceea ce era sigur că avea să urmeze, a vrut să-l împiedice cu vorba, să-l oprească vorbindu-i: „De ce-l baţi, tinere? Dumneata nu înţelegi că măgarul nu vrea să te ducă în spinare? Dumneata nu ştii că măgarul care nu vrea să te ducă în spinare, nu te duce nici dacă-l omori?" „E-he, asta o ştiu de cînd eram copil! Da’ nu ştiu de ce nu vrea să mă ducă! De ce? De ce nu vrea, afurisitul?"
Îl toca la milimetru, nu cu sadism dar cu metodă. Poc, hîc, poc, hîc, poc, hîc... Icnea din rărunchi, parcă rostogolea o povară, o piatră de moară. Şi-a pus straiţa şi căciula jos, s-a dezbrăcat de sfetăr, s-a descheiat la nasturii cămăşii. Îl bătucea începînd de la cap înspre coadă, apoi de la coadă spre cap. Sistematic. Asiduu. Atent. Ca un om care vrea să facă o treabă pe cinste... Blana măgarului era numai ştrafuri şi romburi. Dar el nici măcar nu tresărea. Vibra uneori din coadă. Ca pisicile. Şi culmea a fost cînd, în locul rînjetului cunoscut, a căscat. Da, a căscat. A căscat ca un cîine sătul de mîncare, de somn şi de stat...
În noaptea de 3 spre 4 octombrie a.c., un măgar original şi un flăcău cu armata făcută, care îl ducea de căpăstru, au străbătut distanţa de aproximativ cincizeci de metri dintre blocurile C şi D în mai mult de două ore urmărite pe ceas. Pentru că, toate lampadarele publice funcţionau, ca niciodată, din plin, pe lîngă faptul că luna strălumina ca în palmă, aproape toţi locuitorii acestor două blocuri au ieşit la ferestre şi în balcoane şi au urmărit cu interes dar mai ales cu uimire şi cu duioasă milosîrdie, insolita caravană nocturnă. Se face această precizare pentru a se avea în vedere că, de data aceasta, nu a fost vorba de-o invenţie literară, de-o fabulă, ci de un fapt foarte real, care poate fi probat cu martori orişicînd.
Flăcăul, după cum s-a aflat ulterior, era plecat de-acasă, dintr-un sat aflat la vreo zece kilometri de oraş, nu din seara precedentă, aşa cum s-ar fi crezut, ci din zorii zilei de-alaltăieri. Ducea măgarul la tîrg, în Scorleşti, ca să-l vîndă. Se cam grăbea pentru că voia să ajungă măcar la spartul tîrgului, poimîine pe la amiază, cel mai tîrziu. Mai avea deci vreo zece kilometri. O să ceară mult, ca să-l dea ieftin şi repede. Era un măgar mai rău decît un cîine, l-ar fi ucis dar l-a crescut de mic şi-i era milă. L-a părăsit în munte, departe, dar s-a întors acasă după cinci zile, nici lupii n-au vrut să-l mănînce! Şi-i blînd şi moale ca pita lui Dumnezeu... Numai că nu voia să ducă pe nimeni în cîrcă.
Cei care au plecat în dimineaţa aceea la lucru i-au mai putut vedea pe cei doi în dreptul blocului B. Mare minune să ajungă pînă poimîine la tîrgul din Scorleşti...
(Perpetuum comic ’84, pag. 44)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu