La drept vorbind, începusem eu să am unele îndoieli, căci fără îndoieli, dragii mei, ştiinţă adevărată nu există! Dar de la aceste benefice, pozitive îndoieli, care duc în atîtea rînduri viaţa mai departe, îmbogăţind-o cu descoperiri nepreţuite, şi pînă la ce mi s-a întîmplat mie e o distanţă imensă. Iacă toată tărăşenia. Ea e, într-un fel, legată de magia cifrei trei — trebuie să ştiţi că am citit o foarte captivantă Introducere în teoria numerelor magice. Cu dezvăluiri complete. Primele două trepte de iniţiere erau să mă lase pentru tot restul vieţii desculţ, ultima — să mă facă să mor de inaniţie.
Consultînd, nu cu mulţi ani în urmă, calendarul în curs — unul dintre acele drăguţe de calendare care au înscrisă pe o parte a filei data, zilele trecute, cele rămase, ora de răsărit şi apus a soarelui, iar pe cealaltă o cunoştinţă folositoare, instrument indispensabil oricărui pasionat de ideile generale — la ziua de 13 (se putea altfel?) septembrie — şi marţi! — citesc pe spate un titlu îmbietor: Şireturile. Utilitatea şi rostul lor. Cum le întreţinem, cum le folosim? „Bine, bine", mi-am zis. „Şireturi, asta ştiu! Ştiu şi care le e utilitatea, adică rostul. Dar cum le folosim, cum le îngrijim — iată lucruri vrednice de cel mai atent interes. Şi am plonjat în lectura unui text absolut ameţitor. Era compus după toate bunele reguli ale retoricii, începînd lin şi crescînd treptat, pînă la paroxism. Citez din memorie (dar ce memorie!): „În general, se consideră că şireturile sînt un element secundar, fără prea multă importanţă, drept care majoritatea persoanelor le şi tratează ca atare". Aici m-am simţit pentru o clipă profund ruşinat. Da, trebuie să o recunosc, cu toată lipsa mea de prejudecăţi eram şi eu unul dintre cei mulţi, care le tratau cam „ca atare"... „În realitate, însă, şireturile sînt un element esenţial al vestimentaţiei noastre". Penibil mi-a mai fost! Să nu ştiu, de atîta amar de ani, că în fiecare zi mă îmbrăcam cu... şireturi! Eu le legam, pur şi simplu, dimineaţa, poate şi în cursul zilei, de cîteva ori, dacă se desfăceau, şi... cam atît! Cînd colo... Ochii au început să-mi zburde febril pe pagină. „Să arătăm doar că purtarea lor necorespunzătoare poate să provoace o serie de grave tulburări şi maladii cardio-vasculare, datorate ştrangulării (sic!) vaselor..."
Dintr-o dată, picioarele au început să-mi amorţească, mii de ace vii îmi furnicau tălpile. Cu un gest reflex, mi-am desfăcut şireturile... „Folosirea lor corespunzătoare asigură însă dezvoltarea unui trup sănătos şi armonios. Astfel, şireturile nu trebuie strînse nici prea slab, nici prea tare, ci potrivit, practicîndu-se în final o fundiţă obţinută prin trecerea capetelor îndoite (ochiuri) unul prin celălalt." N-am înţeles prea bine, dar citisem de curînd o carte despre noduri şi ochiuri din materiale firoase, aşa că la astea cel puţin eram specialist. „Şireturile se cumpără cu perechea (2 bucăţi = 1,30 lei), şi, rareori, individual. Este bine ca la aceeaşi pereche de încălţăminte să purtăm două-trei perechi de şireturi, pe care le vom schimba alternativ, în aşa fel încît să nu-şi piardă, prin uzură excesivă, calităţile iniţiale şi în special elasticitatea" (ajuns aici, gîndindu-mă cum mai strangulează ele bietele vase de sînge, mi-am smuls din pantofi şireturile criminale şi le-am aruncat cît mai adînc, sub pat). „Îngrijirea şireturilor este simplă. Cînd nu le folosim, le vom scoate din încălţăminte şi le vom peria în lungul lor, cu o periuţă specială sau cu o perie de dinţi dezafectată. Periajul se execută cu mişcări lente şi continue, în aşa fel încît tot praful colmatat în textură să poată fi îndepărtat. După executarea corectă a periajului, şireturile se trec printr-o soluţie de terebentină (10%) cu apă, atîta doar cît să se impregneze de lichid, apoi se usucă pe un prosop curat, departe de sursele de lumină şi căldură". Căldură... căldură... Da, căldură simţeam, dar nu la picioare, de unde extrăsesem nemernicele de şireturi, ci la cap... Mi se înfierbîntaseră tîmplele, parcă ar fi fost strînse în zeci de... şireturi, Doamne iartă-mă! Deprins de mic copil să gîndesc întotdeauna sintetic după o analiză riguroasă, am conchis: vrasăzică — trei perechi de şireturi la una de pantofi; bun, 1 leu şi 30 de bani, nu-i mare lucru. Pe urmă, cum să le strîngi, cum să faci fundiţa, să le scoţi, să cumperi o perie specială, să periezi în lungul... terebentină (de la farmacie? de la Ferometal?), soluţie de 10% (urma să-mi cumpăr şi un aparat pentru dozat, pesemne) şi, colac peste pupăză, pe lîngă prosopul de faţă şi cel de picioare, să inaugurez de-acum şi un prosop de... şireturi! A, nu, asta întrece orice idee generală!
M-am decis din ziua aceea — 13 şi marţi! — să nu mai port decît pantofi fără şireturi. În fond sînt mai comozi, preţul e cam acelaşi, în plus nu te mai expui la toată munca de grădinar sau artizan pe care o presupune întreţinerea şireturilor; ba mai scapi şi de ameninţarea aterosclerozei, arteritei obliterante, pruritului cronic ori proastei circulaţii periferice dobîndite în urma ştrangulării vaselor de sînge. Zis şi făcut: îmi cumpăr pantofi fără şireturi. Iată, mi-am spus, ce dialectic e studiul ideilor generale. O negaţie poate fi tot atît de importantă ca o afirmaţie, dacă nu şi mai mult, căci te face să optezi pentru un produs de calitate superioară. Chiar aşa scria pe elegantul carton care însoţea perechea de pantofi roşcaţi — fără şireturi — ce mi-i cumpărasem. Fabrica de încălţăminte din Oradea. Produs de calitate superioară. Tocmai cercetam talpa cînd vînzătorul mă apostrofă cu agresivitate profesională: „Ce te tot uiţi?" În fond îi plătisem, puteam să fac ce vreau cu ei. Eu însă mă uitam să văd dacă n-au vreo cusătură sărită, zgîrieturi, rosături sau chiar găuri... În sfîrşit, acasă am scos cartonul verzui din pachet nerăbdător să-mi îmbogăţesc cunoştinţele. „Perechea de încălţăminte pe care aţi ales-o este un produs superior, realizat la Fabrica de încălţăminte din Oradea." Iată mi-am zis, un enunţ clar, precis, încurajator. „Încălţămintea este confecţionată din piei naturale care au fost supuse operaţiilor de tăbăcărie în unităţi specializate. Pe feţele exterioare ale încălţămintei se pot observa diferite striuri, împunsături, semne sau rosături, care nu sînt altceva decît zgîrieturile acumulate de pielea animalului în timpul vieţii lui libere prin natură". Camera începu să se învîrtă cu mine. Vedeam turme întregi de bizoni fugind... fugind... fugind prin natură, izbindu-se de pomi, grohotişuri, trecînd prin torente, făcîndu-şi pielea harcea-parcea... Instinctiv, strîngeam la piept perechea de pantofi şi doar mirosul lor chimic, artificial — dobîndit, desigur, în urma operaţiilor de tăbăcire executate în unităţi specializate — m-a făcut să-mi revin. I-am aruncat cît colo şi n-am mai apucat să aflu, din preţiosul cartonaş, că „striurile încălţămintei obţinută din piei naturale permit o bună respiraţie a picioarelor" şi că, dimpotrivă, „o încălţăminte necorespunzătoare, prea opacă şi prea fermă pe picior, duce la îmbolnăviri grave, care se pot solda cu amputarea membrelor inferioare"... Nu, n-am mai apucat să aflu toate acestea, pentru că, pur şi simplu, din acea zi m-am hotărît să umblu desculţ.
Mult mai tîrziu, după o neurastenie gravă, m-am decis să reiau studiul ideilor generale. Fiindcă în ştiinţă, o înfrîngere sau două nu înseamnă nimic. Cum eram destul de debil în urma asteniei şi mi se recomandase să mă hrănesc cît se poate de bine, am cumpărat o Carte de bucate alese — exact ce-mi trebuia. Filosofam tocmai la această întîmplare fericită, gîndindu-mă că tot astfel, păstrînd fireşte proporţiile — se întîmplase cu Voltaire, Rousseau şi, mai recent, cu Garcia Márquez, care, e lucru mărturisit, şi-au găsit cărţile de căpătîi exact la ceasul potrivit. Pe copertă, un cocoş verde şi gras, cu scufă de bucătar roşie, ţine în ghiare un peşte gata de fript... Hm! Supă de cocoş cu tăieţei de casă, plachie de crap — bunătăţile astea îmi cam făceau cu ochiul. Sesam, deschide-te! am exclamat, desferecînd eu însumi coperţile cărţii. Şi, ca un iniţiat în consultarea unei lucrări de specialitate, am luat-o cu începutul.
„Lucrarea îşi propune a prezenta un mare număr de reţete culinare româneşti şi străine a căror componente sînt judicios alese şi care au menirea să confere produsului finit o savoare organoleptică deosebită." Mda! Asta cu produsului finit are mai mult gust de şpan şi de rulmenţi. În schimb, cînd spui organoleptic, parcă ai plescăi lung în faţa unor bucate ademenitoare. Aici, ce să spun, au nimerit-o.
„Masa este un act important în viaţa omului, căci prin ea se menţine sănătatea organismului şi, de aceea, trebuie să i se acorde o importanţă deosebită". Cred şi eu: dacă e importantă, să i se acorde importanţă. Logic!
„La masă trebuie să existe o bună dispoziţie, iar poziţia corpului să fie corectă. Pe scaun se stă drept, dar neforţat, nu se ţin mîinile pe masă mult întinse, nu se pun coatele pe masă, ci se sprijină puţin mai sus de încheietura palmei. Nu se apleacă prea mult capul deasupra farfuriei, nu se ţine nici prea drept, ci atîta cît permite să se ducă corect lingura sau furculiţa la gură".
Fascinat, am încercat să reproduc poziţia. Nu, ceva nu era în regulă. Ba cotul îmi cădea, nefiind bine sprijinit, ba mîinile se întindeau prea mult răsturnînd paharul, pe urmă spatele îmi amorţise de tot, iar capul, cînd prea deasupra farfuriei, cînd prea departe de masă, nu mai voia să mă asculte în nici un chip... Cît despre bună dispoziţie, ce să mai vorbim! Dar nu m-am dat bătut, vrînd să văd urmarea.
„Felia de pîine, care trebuie să existe în partea stîngă a tacîmului, se rupe cîte o bucăţică şi nu se taie la masă cu cuţitul.
Supele şi ciorbele se introduc în gură cu lingura, fără să se soarbă, deci fără zgomot.
La felurile de mîncare ce necesită să se taie, se ţine cuţitul în mîna dreaptă şi furculiţa cu care se sprijină alimentul se ţine în mîna stîngă, iar bucăţile se introduc în gură, tot cu mîna stîngă; sosurile şi legumele se mănîncă tot în acest fel, introducîndu-se în gură.
Felurile de mîncare la care nu este necesar cuţitul — legume, sufleuri, budinci, pîrjoale etc. — se taie cu furculiţa care se ţine în mîna dreaptă.
Apa şi vinul nu se beau deodată tot paharul, ci puţin cîte puţin."
Am simţit o umilinţă cruntă şi abia mă stăpîneam să nu plîng. Vrasăzică, în toată viaţa mea nu mîncasem nici măcar o singură masă reglementară! Sigur, intuisem eu cîte ceva; de pildă că masa e un act important în viaţa omului — în fond de aia mîncam. Sigur, ştiam că mîncarea „se introduce în gură", nu încercasem niciodată să-mi bag supa în ochi, dar de aici şi pînă la tot acest ritual de severitate asiată, parcă, mi se părea un abis. Eu, de exemplu, cu furculiţa n-am sprijinit niciodată alimentul, am înfipt-o ca un nemernic de profan; unde să mai pun că mă şi vedeam acum făcînd ping-pong cu ea din dreapta în stîngă, după cum am de mîncat carne sau legume... Chinul acesta tantalic îmi fu completat cu o viziune de coşmar. Dintr-o dată, drumul hranei de la farfurie pînă la gură mi se păru nesfîrşit, ca în paradoxul eleat al jumătăţii, şi mă imaginam încremenit, cu furculiţa navigînd pe acest traseu, gura deschisă, capul postat reglementar deasupra farfuriei, şi tot restul, ca la carte... Adică mort... mort de inaniţie, căci era limpede că n-aveam cum să mă mai hrănesc! Oh, infame idei generale, ghiduri, manuale, prospecte, introduceri şi moduri de întrebuinţare!
Am scăpat şi de data asta. Azi, sînt un om de treabă, port şireturi, merg încălţat, şi mănînc, ca toată lumea, în devălmăşie, cînd şi cum îmi vine. Mai deunăzi, mă opreşte un amic pe care nu-l mai întîlnisem demult.
„Dom’le, zice, bine că te văd! De cînd umblu să-ţi dau o Introducere în dentiţia caprinelor, ceva rar, sigur te interesează, cu pasiunea dumitale nestinsă pentru ideile generale!"
I-am răspuns cu o privire mai mult decît inamicală. Ucigătoare: „Mersi, neică! Mi-a trecut!"
(Perpetuum comic ’84, pag. 119)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu