Eveniment mortal

        Mai întîi se auzi un dangăt trist de clopot de bronz din generaţia întîi a fabricii de clopote din fosta capitală a fostei provincii sud-vestice, întrucît proaspăta răposată fusese ortodoxă mai ales în ultima parte a vieţii. Apoi, pe aleea Micşunelelor apăru prima limuzină, un Mercedes sobru, urmat la o distanţă lăcrimos ilegală de un Ford Capri cărăbuş şi de autohtonele Dacii îmbunătăţite, alunecînd silenţios pe asfaltul îndoliat de mîzgă. Stopară pe rînd în faţa vilişoarei cu numărul 13 — număr cu ghinion, conform unei tradiţii desuete — şi, respectînd scenariul bine pus la punct de către maestrul de ceremonii ad-hoc Johnnie Walter Biţă, specializat la Paris, recunoscut în ţară şi-n împrejurimi drept cel mai bun responsabil de local (Vizitaţi cu încredere restaurantul Turist!), de lîngă şofer coborî un bărbat trist, îmbrăcat impecabil în negru, se îndreptă spre clădire şi întîrzie puţin în dreptul uşii care se deschise automat. Din urmă îl ajunseră şoferul — tot în negru — şi un tînăr — tot în negru — cu pachetele extrase de pe bancheta din spate şi din portbagaj.
        Intrară, întîiul bărbat sărută mîna doamnei Mariliz Gore, fiica defunctei rosti cu glasul înecat de emoţie o scurtă alocuţiune memorată excelent, însoţitorii depuseră pachetele în hol, de unde le preluară nişte fete cu stagiu în alimentaţia publică.
        Vizitatorii — vizitatorii, nu? — se înapoiară în stradă şi eliberară locul pentru Fordul cărăbuş, cu care se întîmplă, ca trasă la xerox, aceeaşi poveste.


        Într-o jumătate de oră, cortegiul, refăcut, se îndreptă spre Centrală, unde, tot în ordine, fură descărcate alte pachete. Bărbaţii cei sobri, semănînd între ei foarte, corpolenţi, transpiraţi, atît de încruntaţi încît fruntea le dispăruse între sprîncene şi chelie, intrară într-un birou. Acolo, pe masă, găsiră pahare cu diverse băuturi, pentru gustul fiecăruia, de la palincă de Bihor şi pînă la Black and White sau Armagnac sau Hennessy.
        Profitînd de un scurt răgaz, îşi aprinseră ţigările, care Marlboro, care Dunhill, după obişnuinţă — obişnuinţa, se ştie, fiind a doua natură —, goliră cîte un pahar şi schimbară impresii.
        — Tu ai predat lista de su’scripţie?
        — De ieri. Am trimis şi coroanele.
        — Cît?
        — Cît a zis Johnnie: două foi de cap, plus zece de la mine.
        — S-a strîns ceva...
        — Sînt şi cheltuieli mari. Numai reamanajarea cavoului, în trei zile, cît a...
        — Tu ai cunoscut-o?
        — N-am avut ocazia. Am auzit că...
        — Mie mi-a spus un băiat de-al meu, de la bar, că...
        Nu mai apucară să termine discuţia, că secretara îi pofti dincolo. În mijlocul încăperii îi întîmpină tovarăşul Gore, în negru şi el, dar cu papionul puţin într-o parte.
        Le strînse mîna pe rînd, ei îngînară „Sincere condoleanţe!", apoi mai băură cîte un pahar de pe tăvile care-i urmaseră parcă singure, fără să fi fost aduse de cineva anume, sau ei nu băgaseră de seamă, lăsînd un strop de băutură să picure pe covor, pentru sufletul nobilei răposate.
        În sala de festivităţi decorată cu un panou negru pe care se afla fotografia unei băbuţe blînde şi nevinovate, aşteptau toţi oamenii muncii din centrala întreprinderii. Delegat din partea ceomeului pentru a întocmi şi citi necrologul, Tase Cenuşă, se necăjea din răsputeri, trebuind în ultimul moment, după indicaţia tovarăşului Nelu Miticosu, să refacă finalul, în sensul că nu era just să apară nici o lozincă veche, de felul „Fie-i ţărîna uşoară!" sau „Dumnezeu s-o ierte", şi nici vreuna nouă, în genul: „După atîta întristare, să păşim cu elan la îndeplinirea tuturor sarcinilor de plan!", ci nişte cuvinte generatoare de lacrimi autentice şi nepesimiste.
        Cînd apăru tovarăşul Gore, însoţit de ceilalţi bărbaţi despre care am pomenit mai înainte, lumea se ridică în picioare şi Tase Cenuşă — ales pentru această faptă mai mult din cauza numelui, fiindcă nu se făcea să citească necrologul de pildă Gigi Şnaps, un băiat bun, dar bun de glume, nu de stors lacrimi —, deci Tase Cenuşă, cenuşiu la faţă şi la suflet, gîlgîi primele vorbe umede şi sărate.
        La sfîrşit, tovarăşul Gore primi condoleanţe, o fîţă de la Plan financiar socoti că-i este permis să-l sărute pe obraz, mai spre ureche, în semn de participare afectivă nemaipomenită, iar Johnnie Walter Biţă comunică programul: Pînă la ora 14, toată suflarea Centralei merge acasă. La ora 14, în ţinută corespunzătoare, pe aleea Micşunelelor, în cortegiu şi la cimitirul „Viitorul". Citi lista celor ce vor duce coroanele: bărbaţi tineri. Femeile vor avea capul acoperit. La ora 18,30, masa de doliu, la cantină. Persoanele care au primit invitaţii speciale se vor prezenta la ora 19 la restaurantul Turist, în sala de recepţii.


        Cam asta a fost tot. Bine gîndită, bine organizată, festivitatea de doliu s-a desfăşurat în condiţii optime. Un singur incident ar fi putut să umbrească eforturile depuse de colectiv cu acel trist şi memorabil prilej. Dar nu l-a umbrit, deoarece nimeni din familia îndurerată n-a aflat nimic. De fapt n-a fost mare lucru. Ia, un fleac! Gigi Şnaps a refuzat să contribuie voluntar cu două foi pentru coroane şi alte cheltuieli, motivînd iresponsabil că el n-a avut nici o legătură cu soacra directorului, n-au fost prieteni, nici rude, şi că nu-i vine să participe la masa de doliu contra cost.
        Dar, necontribuind voluntar, a dat în schimb două foi, din obligaţie cetăţenească, din solidaritate sufletească, iar la masa de doliu a plîns tot timpul, gîndindu-se la rudele tovarăşului Gore, care, în vîrstă fiind, în mod firesc, vor sucomba pe rînd mîine-poimîine.

(Perpetuum comic ’84, pag. 117)