Mihăiţă B. nu era ceea ce îndeobşte se poate numi un om resemnat. Dimpotrivă, de cîte ori avea de traversat o perioadă mai grea, un deces, un proces de divorţ, un control financiar, o retrogradare, în loc să se lase pradă disperării sau să dea bir cu fugiţii ca alţii, ieşea sărbătoreşte în întîmpinarea necazului respectiv de parcă ar fi fost o nuntă cu dar. În loc să intre în panică, chipul său exprima bucuria de a se şti părtaş la un eveniment care poate uni nişte inimi singuratice şi aparent antagonice, la focul sacru al controlului financiar de exemplu.
Îşi făcuse chiar o deviză, pe care o pusese pe peretele de deasupra uşii de la intrare şi de cîte ori pleca sau se întorcea de la treabă, găsea o clipă de răgaz ca s-o citească, şi apoi, îmbărbătat se ducea la culcare sau se azvîrlea în iureşul întîmplărilor cotidiene mai sigur pe el, potrivit devizei care spunea: „Atunci cînd lupţi, poartă-te ca un filosof şi atunci cînd eşti filosof, luptă-te!"... Şi deviza asta pe care nici el nu mai ştia de unde o adunase i se părea cheiţa miraculoasă capabila să deschidă portiţe în cele mai dramatice fundături.
De aceea, cînd îl sunau binevoitorii, era casier la o secţie de reparat televizoare şi aparate de radio, şi îl anunţau speriaţi: „Mihăiţă, e lată, strînge kenturile şi Whiskiul de pe masă şi pune în locul lor Mărăşeştii că vine controlul", el în loc să facă dispărute corpurile delicte mai dădea şi un telefon să o cheme pe Mimi, blondina cu picioare năstruşnice şi ochi albaştri, aşa că atunci cînd pica controlul peste el, acesta nici nu mai ştia unde se află.
— Intraţi, îmi pare rău că ne-aţi surprins pe nepusă masă, zicea el făcîndu-se că ignoră sticlele de Hennessy şi cartuşele de Kent aşezate spectaculos la vedere, dar ştiţi, domnişoara Mimi, care mi-e nepoată, tocmai vine de la decesul unei rude apropiate şi pentru că nu are o locuinţă ca lumea, i-am oferit biroul meu pentru pomană.
Inimă de oţel să fi avut şi tot nu rezistai unui anunţ atît de trist şi de elocvent ilustrat de băutură şi de ţigările puse pe masă, precum şi de pulpele vag acoperite ale drăgălaşei Mimi, a cărei fustă, cît un abajour, în toiul parastasului uita într-un mod tot mai scuzabil de datoria ei de a îndolia ceea ce în mod normal ar fi trebuit să îndolieze.
Desigur că viaţa ca şi controalele financiare, nu erau făcute numai din funcţionari coruptibili, şi Mihăiţă B., ştia asta mai bine ca oricine, aşa că acolo unde dădeau chix micile atenţii şi şuşanelele, el nu se speria şi tocmai cînd oamenii legii se pregăteau să îi pună cătuşele, scotea la iveală ca pe o armă de distrugere în masă, optimismul său înfiorător.
— Şi ce dacă o să fac puşcărie şi puşcăria este făcută tot pentru oameni! Am petrecut şase ani ca în sînul lui Adam, am pierdut sute de mii la pocher şi table, am făcut cadouri de milioane unor fete superbe şi fără salariu, mi-am pierdut zilele şi nopţile în chefuri interminabile, acum în sfîrşit o să pot şi eu să mă odihnesc. Destul, am tot dat bacşişuri regeşti ospătarilor de la Continental, să-mi vegheze odihna şi gardienii de la Aiud, destul Hennessy am înghiţit fără apă, e timpul să beau şi apă de la mama-fîntînă. N-am avut răgaz cu atîtea beţii şi chiolhanuri să mă tratez de ulcerul incipient, acum regimul celular o să mă vindece şi fără asistenţă medicală.
Atitudinea lui veselă, degajată, ochii surîzători şi deschişi, erau o dovadă concretă că Mihăiţă B. nu brava, ci deruta. Legile, pedepsele, de cînd au fost ele făcute îşi aveau sensul lor justiţiar şi nu pe acela de a oferi condamnaţilor odihna mult aşteptată, aveau sarcina să îl înveţe minte pe infractor şi să-l oblige să se căiască, nu să îl ţină la o cură de însănătoşire. Închisoarea nu era concepută ca un sanatoriu, reprezenta o pedeapsă nu un cantonament pentru campionatul intercelular de ţintar cu bobiţe de pîine şi ca atare, cei însărcinaţi cu verificările ezitau să-i întocmească dosarul gîndindu-se că omul ăsta robust, optimist, poate este mai pedepsit dacă e lăsat în libertate unde după cîte auzeau nu se odihnea nici o clipă.
Şi astfel, Mihăiţă B. trecea dintr-o încercare într-alta cu un optimism nezdruncinat şi cu ochii la deviza de pe perete, divorţa fără să-i pese, cumula pensii alimentare, făcea procese de departajare şi altele noi de divorţ, rezista controalelor financiare pentru că era în proces de patrimoniu, amîna procesele de patrimoniu ca să scape de o acuzaţie de dare de mită, viaţa lui agitată dintre tribunal şi restaurante semănînd cu un nesfîrşit carnaval pitoresc amînat şi iarăşi reluat spre stupefacţia şi exasperarea judecătorilor şi procurorilor obosiţi de procese şi chinuiţi de probleme familiale şi de stomac. În timp ce Mihăiţă B. Îşi modifica meniurile la restaurant după sentinţe, peşte alb şi ciorbă de perişoare cu mazăre pentru departajare, biftec tartar, pentru paternitate, votcă şi icre negre pentru divorţ şi doar pentru depăşire de viteză soldată cu accident şi plata spitalizării, momiţe cu friganele. Şi carnavalul continuua, ziua la tribunal, seara la restaurant, noaptea la el acasă şi doar cîteva ore, aşa ca să-şi mai căptuşească şi el buzunarul, la casierie.
Mihăiţă B. ajunsese să îşi considere propria existenţă ca singura posibilă, adevărată, şi nici nu îşi mai putea închipui că există oameni care în loc să aibă procese în sălile tribunalelor şi tratative cu avocaţii la Athenee şi la Capşa, duc o viaţă familială tihnită, ocupîndu-se în timpul liber de filatelie, pescuit, sau lecturarea cărţilor de călătorie şi război din colecţia Meridiane. Auzise ceva despre asemenea oameni, dar în sinea lui socotea că de fapt ei nu există cu adevărat, ci sînt numai o pură ficţiune, o născocire a caselor de filme Trei şi Patru precum şi a studiourilor de televiziune.
Ce fel de viaţă să mai fie şi asta, zicea el cugetînd la înfăţişările care îl aşteptau a doua zi la tribunalul sectorului 5, fără să fii inculpat şi să poţi sărbători inculparea, fără să iei mită şi s-o dai repede mai departe ca pe-o castană fierbinte, unde s-a mai văzut om cu scaun la cap să se însoare pentru ca să rămînă căsătorit?... Viaţa i se părea ca o sfoară întinsă degeaba dacă nu era înnodată, descurcarea şi încurcarea iţelor fiind după el în natura firească a omului.
Se gîndea cu groază cîţi ani de tinereţe irosise încercînd să trăiască cinstit, fără să se complice, de cîte emoţii şi încordări se frustrase în numele unor principii stupide şi convenţionale din care pînă la urmă nu se alesese nici cu emoţii, nici cu beneficii materiale, nici cu inima bătînd nebuneşte de teama de a nu fi prins, nici cu legea indusă-n eroare. Îi venea să-şi dea pumni în cap cînd îşi amintea cît de tîrziu şi cu totul accidental descoperise că şi legea poate fi eludată în ciuda ameninţărilor ei ultimative şi repetate ca de femeie îndrăgostită, atunci cînd chiţibuşurile prin care el reuşea tot timpul să-i dea cu tifla şi să îi scape erau atît de la îndemînă şi bunăvedere. Cînd obţinea o pedeapsă minimă sau o amînare simţea nişte fiori că pe lîngă ei sărbătoarea unei întîlniri cu o femeie frumoasă era un joc naiv de copii. Abia acum îşi dădea seama cu adevărat că viaţa fără tribunal şi procese era ca nunta fără lăutari sau ca maşina fără benzină, degeaba ai cumpărat-o dacă o ţii în garaj, şi nu îi poţi încerca motorul sau felul cum ia cotiturile.
Dar aşa, graţie sistemului său de procese şi chefuri bine puse la punct, era sortit unui lung şi interminabil şir de bucurii şi infracţiuni, de chefuri, delapidări, procese, termene de înfăţişare, de plată de note la Athenee, la Capşa, existenţa lui devenind o sarabandă fără sfîrşit şi fără început, dînd vieţii sarea şi piperul care-i lipseau. Necazurile îi dăduseră importanţa la care jinduise de mic copil, ameninţările anilor de puşcărie, aura nobiliară, înfăţişările zilnice la bară, experienţa, la care apelau toţi novicii. Avocaţii pe lîngă faptul că luau banii cu ghiotura nici nu veneau la procese, pe cînd el, volens-nolens, era găsit totdeauna la unul din tribunalele de sector, la opt şi un sfert pentru o definitivă, la nouă pentru divorţ, la zece pentru o paternitate şi „între" dădea sfaturi celor neajutoraţi aşa cum dădeau vedetele de cinema interviuri ziariştilor de la radio. Cu timpul devenise mai cunoscut decît preşedintele tribunalului, care de altfel nutrea pentru el o stimă profesională neîntrecută decît de afecţiunea de vecin de masă la Athenee, în raionul lui Nea Ghiţă, care îi servea pe amîndoi cu acelaş vin vechi de Sîmbureşti ieşit din circuitul comercial dar mai putînd fi găsit în diverse ocazii pentru clienţi speciali.
Cînd o clientă mai nepricepută în regulile nescrise ale restaurantului nimerită odată întîmplător la o masă alăturată, îl întrebase pe ospătar cine e domnul acela robust şi plin de viaţă şi dacă a cîştigat lozul cel mare de vreme ce dă de băut atîta şampanie la conmeseni, nea Ghiţă a privit la ea ca la o neofită.
— Lozul cel mare?!... Glumiţi! Conu’ Mihăiţă tocmai sărbătoreşte pierderea unui proces de dare de mită şi o amînare la unul de paternitate!... Şi aşa procesele se înmulţeau odată cu sărbătoririle lor, beţiile abia mai puteau ţine pasul cu amînările şi punerile sub acuzaţie şi în cele din urmă, după patruzeci şi ceva de sentinţe acumulate, Mihăiţă B. rămăsese dator conmesenilor din lipsă de timp fizic, cu unsprezece chiolhanuri. Şi ce frumos ştia el să se arunce după fiecare proces în restaurante ca din iureşul unei bătălii încrîncenate într-o bătălie şi mai încrîncenată fără să îl intereseze dacă pierde sau dacă cîştigă şi cum era dus acasă pe braţe de către admiratori ca să se trezească dimineaţa nemaiştiind dacă telefoanele sună de felicitare sau ba...
Astfel că atunci cînd la unul din procesele sale un judecător tînăr şi mai scrupulos îi aduse la cunoştinţă că dată fiind punerea lui sub inculpare e reţinut, Mihăiţă B. nici nu mai vru să ştie numărul anilor la care a fost condamnat, de necaz, că masa reţinută la Athenee pentru această ocazie avea să fie ocupată de alţii şi nea Ghiţă n-o să-şi mai primească bacşişul obişnuit de la el. Perplex, escortat de doi gardieni, mai privi o dată printre gratiile maşinii clădirea tribunalului în care petrecuse atîţia ani glorioşi, apoi ajuns la locul de detenţie, după ce recunoscu în sinea lui de vechi potlogar în ale eludării legilor că sentinţa nu fusese exagerată de fel, ajunse totuşi la concluzia că fără beţii şi chiolhanuri, legea e lipsită de haz. Cînd uşa celulei se închise în urma lui, se aşeză pe prici şi golit pentru prima dată de optimismul său funciar suspină copleşit. Da, legea fusese dreaptă, dar în efortul ei de a fi incoruptibilă, sacrificase tocmai pe cel care ştiuse să o sărbătorească întotdeauna într-un cadru atît de bine ales!
În zori, îl găsiră albit, cu capul căzut pe umăr şi cu ochii goliţi de orice urmă de viaţă. Mihăiţă B. supravieţuise unei sentinţe juste şi fără drept de apel dar nu şi faptului că executarea ei îl obliga să lipsească de la sărbătorirea propriei sale înfrîngeri.
(Perpetuum comic ’84, pag. 123)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu