Şi ce-i cu asta, se mai întîmplă. Pînă şi nevastă-mea, care îşi iese din sărite din te miri ce, nu găseşte în dispariţia piciorului meu nimic alarmant. De fapt nici nu observă că-mi lipseşte un picior şi că, în loc să merg prin bucătărie ca tot omul, plutesc, încoace şi încolo, ajutînd-o să pregătească micul dejun. Punctualitatea trebuie respectată. În sfîrşit ceva în atitudinea mea pare să o intrige: Termină cu scălîmbăielile. Asta mai lipsea să-mi zbori în jurul capului. Bucătăria noastră nu e destul de spaţioasă să-ţi poţi permite aşa ceva.
Reacţia ei este perfect normală. Are dreptate. Totuşi încerc să-i explic: Ce să fac, altfel nu pot... şi-i arăt cu degetul locul acela unde, de obicei, aveam un picior. A dat din umeri şi m-a lăsat să plutesc în voie. Dacă-i aşa, mi-a spus, vezi-ţi liniştit de treabă, şi mi-a întins pîinea. Oricine s-a aflat vreodată în situaţia mea poate să confirme că tăiatul pîinii în felii subţiri nu este o treabă uşoară. Abia după ce m-am rezemat de peretele bucătăriei, m-am apucat de lucru. Nu mai pluteam, ceea ce semăna cu o capitulare. Mi-am potrivit poziţia în aşa fel încît să mă pot sprijini pe un picior.
Ajută-l pe tata, i-a spus nevastă-mea fiului nostru. Vocea ei din sufragerie ajunge la mine prin uşile întredeschise. Dar el nici nu vrea s-audă, stă şi bombăne. Acum va trebui să-i explice. Îmi ascut urechile. Cele cîteva cuvinte îmi scapă. Serios? spune fiul nostru. Întrebarea lui mă nedumireşte. De aceea mă uit la el plin de curiozitate, cînd intră în bucătărie şi examinează cu atenţie locul, unde se aflase, pînă mai ieri, piciorul meu. Bolboroseşte cîteva formule chimice. E clar, spune ca pentru sine, e absolut normal. Bine, bine, dar cum îţi explici că pot să zbor? Vreau să-l fac să înţeleagă că situaţia mea este mult mai complicată decît îşi închipuie el. Ce legătură are zborul cu formulele tale chimice? Ce legătură? Fiul meu zîmbeşte superior şi-mi risipeşte triumful cu o singură mişcare, îndată va găsi un răspuns. Cum ce legătură? Zborul nici nu poate exista fără chimie. Totul depinde de chimie, e bine s-o ştii, dacă n-ai aflat-o pînă acum. Fiul meu este atît de sigur pe ceea ce spune, de parcă întreg universul s-ar fi aflat în trusa lui cu eprubete. Cu precizia unui computer rosteşte la repezeală cîteva formule de fizică. OK? spune — OK, îi răspund, deşi cuvîntul ăsta îmi este cam antipatic. Simt că mi-e foame. Plutirea şi poziţia într-un picior mi-au făcut poftă de mîncare.
Cînd ne aşezăm toţi trei la masă, îmi aduc aminte iar de picior. Se pare că ţi-ai găsit în sfîrşit o vocaţie, îi spun fiului meu — chimia şi fizica — profesorii tăi vor fi surprinşi. Aşa ceva nu surprinde pe nimeni, mi-o retează el scurt, mestecîndu-şi sandvişul. Cum aşa? Nu-mi mai răspunde. Dispariţia piciorului şi plutirea mea sînt pentru el o problemă rezolvată.
Dar nu şi pentru mine. Plec la servici şi deoarece nu mă pot urca în maşină, plutesc deasupra străzilor.
Înaintez încet. Toţi trecătorii îşi vor ridica în curînd capetele şi mă vor privi uimiţi. Mă uit în jos; nu mai sînt atît de sigur. Uite totuşi doi care se miră. Vreau să par cît mai
În româneşte de NORA IUGA
(Perpetuum comic ’84, pag. 202)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu