Nimic nou sub soare

        Pe la miezul nopţii, ultimul meu fiu, în vîrstă de patru luni, s-a înscris neprincipial la cuvînt, în stil personal. Am încercat să-l liniştesc paşnic, aşa, ca de la om la om, asupra faptului că gestul lui va avea grave implicaţii: dacă urlă — eu nu dorm; dacă eu nu dorm — nu-mi voi îndeplini planul la întreprindere; dacă nu-mi îndeplinesc planul — el va păpa mai puţin lăptic... după aceea, poate să urle ca un disperat, la mine nu va mai găsi înţelegere. Şef să-mi fi fost şi tot ar fi priceput! Drept pentru care i-am tras două palme părinteşti, chiar dacă a făcut un tărăboi şi mai teribil, avea — oricum — motive.
        A doua zi, am strunjit piesele la reşou, iar sandvişul l-am încălzit la strung, astfel că, pe la ora zece, am fost invitat la prietenii mei şefii. Colegii au pus privirile-n pămînt şi m-au condus în tăcere, de parcă m-aş fi aflat pe ultimul drum. De patru luni nu-mi îndeplinisem planul, întîrziam la serviciu, aveam ochii roşii, mîinile-mi tremurau, iar barba o rădeam de două-trei ori pe săptămînă. Din atitudinea lor am înţeles că mă compătimeau sincer şi-mi vor păstra o neştearsă amintire. În faţa biroului directorului, m-au îmbrăţişat prelung, o colegă mi-a aranjat gulerul la cămaşă, reverele la haină şi cîrlionţul de pe frunte. Alt coleg mi-a încheiat nasturii la haină. Aveau lacrimi în ochi şi asta m-a impresionat.


        — Păcat că eşti timid! mi-au spus.
        Ne-am fluturat batistele în semn de adio, iar eu am pătruns, ruinat, în anticameră. Erau acolo şefi de toate calibrele: directorii (adjuncţi sau mai mari), inginerii (şi ei de mai multe feluri), şeful sindicatului...
        — Vrem să cunoaştem părerea dumneavoastră sinceră, m-a mobilizat cineva. Vrem să ştim adevărul: fără copii recalcitranţi care trebuie alăptaţi la miezul nopţii! Fără literatură!
        A urmat un hohot general şi clinchete de pahare cu apă minerală. Mi-a venit în minte reproşul colegilor: „Păcat că eşti timid".
        — Ce copii, care copii? Eu nu-mi legăn decît nevasta. O aşez pe genunchi şi-i cînt „Nani, nani, nani!" Cum, nu credeţi? Alo, tovarăşa, m-am adresat secretarei, ia, aşează-te, soro, aici pe genunchi să pot prezenta convingător situaţia.
        — Cum vă permiteţi?!
        — Da-mi trebuie scaunul tovarăşului director... Hei, bătrîne, i-am făcut semn, ridică-te, acolo voi sta eu, dacă doriţi o autocritică sinceră.
        I-am luat scaunul şi am bătut cu pumnul în masă.
        — Băieţi, am nevoie de un florio, ca tovarăşul inginer şef... O autocritică sinceră nu se face oricum, în fiecare seară, trec dintr-un bar în altul!
        — Tovarăşe, dumneata eşti un om serios, a intervenit cineva prudent, ai un copil mic, de patru luni, nu doarme...
        — Poveşti! i-am liniştit. Apropo, florio se bea cu tovarăşa economistă de la contabilitate. În cinci minute să fie aici, altfel nu-mi pot face autocritica aşa cum se cuvine. Deci, măi băieţi, eu nu-mi îndeplinesc planul deoarece...
        — Ba, îl îndeplineşti, deşi ai copil mic...
        — Aş, îmi bat nevasta, la fel ca tovarăşul...
        — Nu-i adevărat! Dumneata ai o viaţă, de familie exemplară.
        — Literatură! Acum o lună, cînd trebuia să se dea prima aceea de cinci mii de lei...


        — A fost o încurcătură, dumnitale ţi se cuvenea, tocmai ne gîndeam să vă anunţăm...
        Peste o jumătate de oră, cu buzunarele pline şi decizia în mînă, ieşeam ţanţoş pe hol.
        În sfîrşit, odată în viaţă nu fusesem timid.
        Colegii îngînau trişti: „Adio, drag tovarăş, cu lacrimi te ducem pe ultimul drum!" Scumpii de ei, îşi luau la revedere de la mine.
        — Fără sentimentalisme, tovarăşi! De acum, eu vă sînt şef! le-am arătat decizia. La treabă, producţia să meargă din plin.
        I-am făcut semn colegei care-mi aranjase gulerul la cămaşă, reverele hainei şi cîrlionţul de pe frunte:
        — Dragă, eşti liberă: du-te la coafor şi recondiţionează-te! Deseară mergem la bar, să discutăm o foarte importantă problemă de producţie!

(Perpetuum comic ’84, pag. 246)