Este oare umorul o însuşire ereditară? Dacă ne fixăm atenţia asupra umorului ilustrat în literatură, exemplele par — cel mai adesea — să îndreptăţească un răspuns afirmativ. Iacob Negruzzi a moştenit de la tatăl său spiritul de observaţie şi înclinaţia umoristică, valorificate în Copii de pe natură într-un mod capabil să ne amintească de scrisorile lui C. Negruzzi, grupate în ciclul Negru pe alb. Duhul lui Caragiale se face observat, în forme embrionare, în comediile lui Costache şi ale lui Iorgu Caragiali, iar apoi se transmite copiilor săi. „Cine a frecventat familia lui Caragiale — ne încredinţează Paul Zarifopol — a cunoscut, în caz excepţional, ce este vocaţia rîsului ca artă şi simţul comicului ca instinct fundamental."
Un exemplu interesant pentru problema pusă în discuţie, instructiv şi prin raritatea lui, este acela al familiei Urechiă: istoricul Vasile Alexandrescu-Urechiă, fiul acestuia, doctorul Alceu Urechiă, şi fiul doctorului, Vasile Alceu Urechiă — trei generaţii de oameni ai scrisului în descendenţă nemijlocită, cu manifestarea constantă a unei puternice înclinaţii spre umor.
Despre întemeietorul „dinastiei", istoricul şi literatul V.A. Urechiă, se poate spune că s-a bucurat de prea multă notorietate în timpul vieţii ca să-i mai rămînă ceva şi după moarte. Numele său a pătruns şi în enciclopediile străine, şi iată, după La Grande Encyclopédie, tomul XXXI, Paris, [1902], un extras abreviat al fişei lui biografice: Urechiă (V. Alexandrescu), literat român, născut la Piatra Neamţ la 27 febr. 1834, mort la Bucureşti la 2 dec. 1901. Studii la Iaşi, completate la Paris. În 1860—1861, ministru al instrucţiunii publice. Numit, la 4 noiembrie 1864, profesor de istoria limbii şi literaturii române la Universitatea din Bucureşti. Din nou ministru în 1881, membru al parlamentului aproape neîntrerupt, fără totuşi ca politica să-l fi ocupat în mod exclusiv. Preşedinte al Comitetului macedo-român şi al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, a fost mai cu seamă om de litere: profesor, conferenţiar, scriitor (nuvele, comedii, tragedii, drame) şi, mai presus de toate, istoric. Opera lui este imensă, puţin cam verbioasă, dar plină de observaţii preţioase şi de culoare. Urmează o listă a principalelor scrieri, evident mult mai scurtă decît aceea pe care urma s-o întocmească un cercetător în 1942 şi care conţine 626 de titluri.
Enciclopedia omite sa amintească, între funcţiile şi demnităţile lui V.A. Urechiă, pe aceea de preşedinte al Societăţii centrale române de arme, gimnastică şi dare la semn, la un concurs al căreia, deşi miop încă din tinereţe, izbutise performanţa uimitoare de a nimeri în centrul panoului de trei ori consecutiv. Se pare totuşi că succesul s-a datorat unei uşoare încălcări a regulamentului: trăgătorul închisese simultan ambii ochi. Amintirea lui V.A. Urechiă se conservă pîna astăzi în unele forme mai puţin obişnuite. Exploratorul român Iuliu Popper a numit un rîu din Ţara de Foc „Rio Urechiă", denumire păstrată ca atare în cartografia oficială a Argentinei. Un omagiu similar i l-a adus ştiinţa paleontologiei, savantul Grigore Cobălcescu atribuind unei scoici fosile sonorul nume de „Psilodon Urechiă". Din păcate, pe tomurile numeroase ale istoricului, iremediabil depăşite ca viziune, praful s-a aşternut metodic şi stăruitor. Operele lui beletristice nu mai sînt citite de nimeni, afară poate de vreun istoric literar ceva mai zelos decît confraţii săi. Scrierile dramatice nu i-au mai fost reprezentate de la începutul secolului, şi se spune că — în timpul vieţii autorului — el era acela care, la spectacole, adormea cel dintîi. Singura monedă cu care V.A. Urechiă îşi mai poate plăti drumul spre posteritate rămîne o însuşire pe care înaltele lui demnităţi şi funcţii n-au izbutit să i-o altereze: este vorba de umor. Graţie acestuia, unele pagini ale prozei lui V.A. Urechiă, îndeosebi din cele cu caracter memorialistic, pot fi încă parcurse cu plăcere şi simpatie.
„M. Kogălniceanu era adjutant al domnitorului Mihai Sturdza. Era atunci obicei ca, în fiece dimineaţă, să vina aga oraşului la raport de-a dreptul către măria-sa vodă, iar nu numai către marele logofăt dinlăuntru. Mai era obicei ca aga să deie în mîinile lui vodă şi un raport în scris de toate cele tîmplate în cursul nopţei. Şi cum obicinuit nu se întîmpla — la ştirea agiei — nimica important, raportul boierului aga conchidea că a fost: „Blagopoluşnie", «Bună-pace» voia să zică vel-aga, cu vorba aceasta, care se părea mult mai potrivită cu scopul raportului. [...] Raportul de Blagopoluşnie începea cu titulatura: „Prea înălţate Doamne!" şi se sfîrşea aşa. „Al Înălţimei-Tale prea plecată şi supusă slugă». Apoi, pentru a arăta respect mare către măria-sa, aga nu iscălea îndată după vorba «slugă», ci mult mai jos, lăsînd un bunicel spaţiu alb. Ce-i dă în cap lui M. Kogălniceanu, adjutantului domnesc? Împreună cu alţi colegi de serviciu, taie de la raportul de blagopoluşnie din fiece zi semnătură lui aga, împreuna cu spaţiul de hîrtie albă lăsat în susul semnăturei, şi în fiece zi scria pe acest spaţiu rămas alb: «Domnule Branzolfo...» (Branzolfo era „Capşa" al Iaşilor, pe vremea aceea.) «Domnule Branzolvo, să dai în socoteala mea... atîtea ocale de cofeturi şi atîtea butelii de şampanie.» Apoi chef în camera adjutanţilor domneşti! Ba se întîmpla de mai se întorcea la palat şi aga. Şi atunci era poftit să mănînce şi el bomboane şi să bea un pahar de şampanie... Cheful era şi mai mare! Numai, la o lună de zile, Branzolfo se înfăţişează la curtea boierului cu o socoteală de una sută galbeni şi cu o testea de «ţidule» iscălite de boierul. Mirărei lui aga urmează mînia, cînd vede ţidulele iscălite de el şi scrise de M. Kogălniceanu. Plăti aga datoria, dar, mergînd la palat cu raportul zilei, oţărî să se jăluiască lui vodă.
— Măria-ta, adjutantul măriei-tale mi-a făcut o poznă... şi-i arătă ţidulele lui Branzolfo.
Vodă cheamă pe M. Kogălniceanu.
— Ce sunt astea, Mihalache? îl întreabă domnitorul.
— Blagopoluşnie, măria-ta... Şi-i explică, rîzînd, cum la Berlin i s-a spus la şcoală că natura urăşte deşertul şi că, fiind deşert locul dintre vorba «slugă» şi semnătura lui aga, el a împlut deşertul cu scrisoare dulce şi înveselitoare.
— Ei, ce mai vrei, boierule aga? zice vodă rîzînd.
Blagopoluşnie! răspunde aga, rîzînd şi el.
Numai, din acea zi, respectul lui aga pentru domnitor nu se mai măsura cu îngustimea spaţiului de hîrtie dintre vorba «slugă» şi semnătura sa".
Doctorul Alceu Urechiă n-a mai avut, precum tatăl său, onoarea de a figura în enciclopediile străine, el apărînd exclusiv în cele româneşti. Iată, după Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900 (Bucureşti, 1979), cîteva date ale biografiei sale: Urechia, Alceu (11.X.1860, Iaşi — 21.V.1941, Bucureşti). Studii în ţară şi străinătate, doctoratul în medicină (Paris, 1885). Medic în Bucureşti, profesor de igienă la cîteva licee. La bătrîneţe se retrage la Sinaia, unde ani în şir îşi petrecuse vacanţele împreună cu familia Caragiale. Personaj original, pasionat biciclist, excursionist şi alpinist. Om de spirit, cunoscut şi apreciat în vremea lui prin foiletoanele umoristice apărute în Moftul român, Viaţa, Naţionalul, Lumea veche (revistă literară şi umoristică, editată de el în 1896) Adevărul de joi, Pagini literare ş.a. Volume Ghiveci, Cronicele doctorului, Verzi şi uscate, Cu ou şi cu oţet. Să notăm, în marginea succintei biografii, cîteva completări extrase din amintirile contemporanilor. Ca profesor de igienă la liceele „Sf. Sava" şi „Gheorghe Lazăr", doctorul Urechiă îşi dezminţea aproape cu totul reputaţia de umorist, afişînd la catedră o sobrietate mult mai mare decît a colegilor săi de cancelarie. Era la mijloc, am presupune astăzi, clasica teamă a umoriştilor de a nu fi luaţi niciodată în serios, în afara obligaţiilor didactice, doctorul Urechiă se dovedea totuşi înzestrat, chiar în viaţa de toate zilele, cu multă vervă şi fantezie. N-a ezitat, bunăoară, să parieze cu Cincinat Pavelescu că, pornind spre Braşov, va ajunge în gara Timiş mai devreme decît trenul. Excelent cunoscător al potecilor de munte, doctorul ştia că — tăind serpentinele pe scurtătura mare — va izbuti să cîştige comod rămăşagul ceea ce dealtfel s-a şi întîmplat. În 1940, revista Veselia a celebrat printr-un număr special cea de-a 80-a aniversare a umoristului. Pe copertă figura o fotografie cu dedicaţie autografă, reprezentîndu-l pe sărbătorit la vîrsta de 3 ani. „Zeflemist pînă în ceasul din urmă — ne informează Radu D. Rosetti —, Alceu Urechiă a afurisit cu limbă de moarte prin testament pe cel ce-i va ţine la groapă un discurs."
Literatura umoristică a d-rului Urechiă s-a hrănit constant din moravurile vremii, reflectîndu-le într-o largă varietate de specii, de la reportajul sau interviul parodic la aforism, monolog, scenetă etc. Fără a izbuti să evite întotdeauna temele minore sau efectele facile, scrisul său rămîne în ansamblu o spirituală mărturie asupra epocii, inclusiv prin răspunsul pe care îl oferă întrebării: „De ce rîdeau bunicii noştri?"
La 1 septembrie 1894, în calitatea sa de medic de batalion, d-rul Urechiă, era convocat la manevrele de toamnă ale regimentului 20 Teleorman. Iată cîteva din impresiile consemnate de el cu prilejul amintit:
„După un marş de 26 kilometri ajungem, cu chiu cu vai şi cu înjurături, la satul Furculeşti, unde vom petrece noaptea. La intrarea satului, regimentul se adună, muzica cîntă, urlă, sergenţii strigă: stîngu, stînguu, simte, cotu, mă — şi astfel ne facem intrarea triumfală.
Tot satul a ieşit să ne vadă. Bărbaţii şi femeile îmbrăcaţi, şi unii şi altele, în nişte oribile plăpumi cu mîneci, stau înşiraţi pe marginea şoselei. Copiii, privindu-ne, fac zîmbre. Ei nu ştiu încă, fericiţii, că puşca la care rîvnesc trage nu numai multe focuri, ci şi multe kilograme.
Ambulanţa mea e la coada regimentului, păzită de Bibiloi, Tătărici, Căpăţînă, Vaca neagră şi de alţi sanitari cu nume mai puţin demne de a trece în posteritate. Ambulanţa constă din două care de boi, de rechiziţje, plus o mînă de coceni în ele. În unul din carele poreclitei ambulanţe zac alături un soldat, pe care picioarele nu-l mai pot duce, şi toba mare, pe care toboşarul n-o mai poate purta. La fiecare pas soldatul, scuturat de friguri, geme la fiecare hop toba, scuturată de car, îi răspunde. [...]
În piaţa din mijlocul satului fierb cazanele cazone cu borşul idem. Oamenii, flămînzi, se aruncă pe ciorba Stăpînirii ca deputaţii pe diurnă. Se face linişte. Toţi mănîncă. Numai un glas repetă mereu: Unde-i finul d-lui maior, aduceţi finul d-lui maior. Cît pe ce să rămînă d-l maior nemîncat".
Dacă aceste însemnări emană parfumul unor vremuri apuse, alte notaţii ale d-rului Urechiă ne surprind în schimb prin neaşteptata lor modernitate: „Trăim, domnilor, în secolul falsificaţiunilor. Astăzi laptele de bivoliţă e de vacă, şi cel de vacă — de cişmea. Astăzi untul se falsifică cu margarina, da, cu margarina falsificată. Industria îţi face azi, din bragă, vin; şvaiţer, din şoşoni-galoşi; vulpe albastră din pisică roşie şi din spanac — literatură. [...] Se zice că, într-o vreme, vinul se făcea din struguri, unii istorici pretind că această afirmaţiune e întemeiată, de mult însă lucrurile s-au schimbat, acum vinul se face din bozii, din surcele, din ghete vechi, din cutii de sardele, din băcan, din coji de ouă roşii, din orice afară de struguri. Astăzi există «fabrici de vin natural», astăzi miracolul celebrei nunţi de la Cana se reface în fiecare cană, şi în fiecare pivniţă. [...] Nu exagerez: a bea vin a devenit atît de extraordinar, încît azi şi copiii ştiu, că «a bea-bere» este corect." Am citat din volumul Verzi şi uscate, apărut în 1900!
Cel de-al treilea reprezentant al dinastiei Urechiă, Vasile Alceu Urechiă, a trăit pînă în anii din urmă, aşa încît e firesc ca despre el să nu ştim aproape nimic. Numele lui n-a ajuns încă să figureze în nici un dicţionar, şi e greu de presupus că va ajunge vreodată în viitor. Cei care l-au cunoscut în partea ultimă a vieţii şi păstrează amintirea unui bătrînel firav şi cu auzul deficient, totuşi de o nealterată vioiciune spirituală şi dispus a face haz pe seama propriei sale infirmităţi, declarînd că e o culme a ironiei să te cheme Urechilă şi să fii surd... Născut la Bucureşti la 20.III.1897, a fost un modest funcţionar de bancă, cu o viaţă fără relief şi cu o bătrîneţe întunecată de lipsuri, dar a avut totuşi norocul de a-şi vedea publicat în 1969, cu vreo doi ani înaintea sfîrşitului, volumul său de Schiţe memorialistice, în fapt o selecţie extrem de restrînsă din manuscrisul încredinţat editurii. Semnîndu-şi cartea „V.A. Urechiă", cu acelaşi iniţiale ca şi ale bunicului, Vasilică Urechiă (cum îi ziceau cei apropiaţi) şi-a pitit singura mărturie tipărită a trecerii lui prin lume printre volumele fără număr ale neobositului Vasile Alexandrescu-Urechiă, şi nici un fişier de bibliotecă, cel puţin dintre acelea pe care le-am consultat nemijlocit, n-a încercat, pînă astăzi să-i distingă. Se iveşte astfel, sub privirile noastre surprinse, cazul mai puţin obişnuit al unui bunic care-şi expropriază nepotul!
Prozele lui Vasilică Urechiă sînt imposibil de rezumat. Farmecul lor stă, de obicei, nu în episodul care le serveşte drept pretext, ci în digresiunile legate de acesta, împletite atît de ingenios şi de agreabil încît uiţi adesea de unde ai plecat sau, ajuns la poantă, o poţi considera inutilă. Vasilică Urechiă poseda în chip remarcabil arta de a-şi îmbrobodi cititorii, şi asta într-o vreme cînd „arta îmbrobodirii" nici nu fusese încă definită ştiinţific. Povestea unui hoţ care cerceta noapte de noapte un magazin de coloniale şi delicatese din Sinaia începe cu o dizertaţie asupra fantomelor. „Dintr-o notiţă de presă apărută anul acesta, am aflat că Anglia mai are încă circa 3000 de stafii, inventariate şi catalogate ca fiind dintre cele mai conştiincioase în apariţie, conferind prin manifestările lor pecetea unei nobile tradiţii castelelor şi caselor în care binevoiesc să se arate. Sir Walter Scott, care a cîntat destul de mult în romanele sale pe struna stafiilor, întrebat dacă crede într-adevăr în aceste apariţii, nu s-a putut împiedica să răspundă negativ, adăugînd ca să se justifice: «Nu, doamnă, nu cred, am văzut prea multe.» O altă proză ne oferă, în chip de introducere, cîteva consideraţii din domeniul ihtiologiei: „Savanţi demni de toată crezarea afirmă că mediui vital al peştilor ar fi apa. Răscolind cele memorate în anii de tinereţe, înclin să cred că aveau dreptate, ba chiar să precizez: apa dulce, apa sărată şi cîteodată amîndouă succesiv. Hotărît însă, lucrurile s-au schimbat profund, mediul de elecţiune al majorităţii peştilor fiind astăzi sosul tomat, iar pentru a rezerva exclusiv omenirii apa, cea mai preţioasă materie primă a vieţii şi a industriei, împiedicînd rarefacţiunea sa, peştii sînt tot mai stăruitor eliminaţi din vechiul lor domeniu şi ţărmuriţi în nişte recipiente de forme şi cu inscripţii variate, denumite cutii de conserve. La adăpostul lor, în binefăcătorul sos tomat, feriţi de intemperii şi de furtuni, peştii se numără azi printre marii beneficiari ai civilizaţiei."
Prin amintirile lui Vasilică Urechiă defilează, ca figuri familiare, Caragiale, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, Cincinat Pavelescu şi mulţi alţii, fiecare dintre ei fixat printr-o atitudine revelatoare sau printr-o replică memorabilă.
„Cu un şuierat prelung, expresul de Arad intră în gara Sinaia. Dintr-un vagon de clasa I coboară Caragiale. Altfel lume puţină, trenul fiind scump. Ghiţă Cîrlig, hamalul nr.1 (căruia mai tîrziu maestrul îi trimitea salutări de la Berlin prin tatăl meu), se repede, înşfacă geamantanul şi amîndoi pornesc spre ieşire. Afară, nici o birjă.
— Ce-i facem Ghiţă? Mai aşteptăm?
— Ba mai bine să mergem pe jos pînă-n gura Parcului, poate prindem vreuna.
— Fie şi aşa.
Ghiţă dispare o clipă, revine cu încă o valiză, o leagă cu o curea de geamantan, le ia la spinare, cea mică în faţă, cel mare în spate, şi porneşte la deal.
Hamalul gîfîia ca o locomotivă. Lui Caragiale i se face milă.
— Ghiţă, dă valiza cea mică, s-o duc eu.
— Lăsaţi, coane Iancule.
— Dă-o-ncoa, nu înţelegi?
Ghiţă se supune şi predă valiza
Ajunşi în dreptul hotelului Caraiman, pun bagajele jos, oprindu-se să răsufle puţin.
— Ascultă, Ghiţă, ce-o fi în valiza asta, de hurducăie aşa?
— Ehe, ce să fie, vreo două pietroaie; o iau numai aşa, de cumpănire, cînd am cîte un geamantan stingher, ca al dvs.
— Ce n-ai spus că sînt pietre? Le prăvăleam la naiba, în loc să le car în vîrful dealului.
Dar Ghiţă, mucalit, făcîndu-i cu ochiul:
— Puteam eu să vă stric plăcerea?"
Problemele eredităţii constituie, pînă în zilele noastre, o inepuizabilă temă de dezbateri. Doctorul Urechiă le-a dedicat la vremea lui un mic studiu de popularizare, Ce naşte din pisică..., apărut în anul 1909 în „Biblioteca pentru toţi". Insistînd mai cu seamă asupra transmiterii caracterelor fizice, autorul citează cu exemple celebrul nas al dinastiei de Bourbon şi binecunoscuta dantură a englezilor, care — prin forma şi dimensiunea pieselor componente — aminteşte cu fidelitate de clapele unui pian. O singură problemă nu primeşte răspuns în studiul doctorului Urechiă, şi e tocmai problema care mă interesa cel mai mult: aceea legată de simţul umorului. Rămîne aşadar să ne întrebăm în continuare: este oare umorul o însuşire ereditară?
(Perpetuum comic ’84, pag. 149)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu