fiindcă e în firea poporului nostru să rîdă,
să facă haz de necaz, să silabisească vorba de duh cu tandreţea
şi intima dorinţă de-a opera
— fără să lase în urmă infirmităţi —
toate beteşugurile lumii. Moldovenii Urechia, Nicolae Tăutu sau,
cum ne plăcea nouă să-i spunem: nea Tilică, floare de leac răsă-
rită prin părţile Buzăului din sămînţă bucovineană însă,
şi vlăsceanul N. Crevedia, nebucureştenizat, pe deplin, niciodată,
n-au stat nicicînd în aceeaşi pagină,
ca acum, umăr la umăr, ca într-o fotografie de familie,
unde vezi că trăsăturile fiilor sînt din aceeaşi spiţă cu ale bunicului,
asemănîndu-se şi deosebindu-se, totodată.
Tandreţe şi ironie
— două cuvinte ce par că se exclud —
în litera lăsată nouă pe pajiştea hîrtiei,
se dovedesc a fi un aliaj
de extremă rezistenţă şi emoţionantă configuraţie. Doar măsura
timpului ne face
să nu putem mulţumi acestor scriitori,
decît prin organizarea întîlnirii de faţă,
pentru tot ce au dat umorului românesc:
statornica lor vrere de mai bine.
(Perpetuum comic ’84, pag. 147)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu