În curînd se vor împlini o sută de ani de la premiera piesei O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, prilei de a rememora împrejurările care l-au îndemnat pe marele satiric să scrie o piesă inspirată, am spune, de „momentul politic” la zi, piesă de stringentă actualitate în epocă.
Într-adevăr, ţara trecea prin ceea ce se numea „febra electorală" din preajma alegerilor prilejuite de modificarea legii electorale; se agitau îndeosebi două fracţiuni ale partidului liberal, aflat la guvern, una condusă de C.A. Rosetti, fracţiunea de stîngă, pe cînd cealaltă, în frunte cu Ion C. Brătianu, şeful partidului, se străduia să frîneze avînturile democratice ale „rossetiştilor”. În sfîrşit, după „lupte seculare”, care au durat mai bine de un an, Camera şi Senatul au votat revizuirea Constituţiei şi a legii electorale, trecîndu-se în faza de pregătire a alegerilor pentru Camerele de revizuire - prilejul unei aprige lupte electorale, de o mare violenţă între fracţiunile în cauză. Întrunirile, la care numeroşi oratori, îndeosebi liberali, ameţeau auditoriul cu fraze fără şir, se ţineau lanţ, demagogia atinsese culmi nemaiîntîlnite.
Aceste frămîntări, pare-se fără precedent, au îndemnat pe un tînăr dramaturg, cu o puternică vînă satirică (el se distinsese ca autor al comediei O noapte furtunoasă), să imortalizeze o perioadă de răscruce în viaţa socială şi politică a vechii Românii.
*
Simţind nevoia să cunoască şi părerea altora în tentativa sa unică (nu se mai pomenise să se reprezinte o comedie cu subiectul „la zi"), Caragiale şi-a citit piesa în două rînduri la şedinţele „Junimii", o dată fusese de faţă Vasile Alecsandri, iar la a doua lectură Bogdan Petriceicu Haşdeu; nu se cunosc părerile acestor invitaţi de seama, dar Titu Maiorescu s-a arătat încîntat (piesa constituia doar o satiră împotriva liberalilor aflaţi la guvern).
În ziua de 8 octombrie 1884 Caragiale şi-a înaintat piesa, însoţită de o petiţie, Comitetului de lectură al Teatrului Naţional. Şi, fără întîrziere, piesa a fost pusă în repetiţie, deşi autorul nu se hotărîse asupra finalului: pe cine să facă deputat? pe Caţavencu sau pe Dandanache? În cele din urmă, consultîndu-se cu mai mulţi amici, s-a hotărît: pe Dandanache, fiind cel mai lichea şi cel mai prost.
*
Repetiţiile Scrisorii pierdute au durat cam o lună; le-a condus, în primul rînd autorul, care încă de la prima citire, cum îşi aminteşte Aristizza Romanescu, a dat fiecărui rol „intonaţiile necesare"; Caragiale s-a urcat pe scenă, „a dublat pe fiecare interpret şi s-a lăsat dublat"; Delavrancea afirma că „nu a văzut niciodată autor care să intre mai mult în tipurile ce a creat care să-şi joace mai bine rolurile ce a scris pentru alţii."
Iancu Petrescu, primul interpret al lui Trahanache, va evoca un Caragiale „grozav de sîcîietor la repetiţii ", care „nu admitea să i se schimbe o virgulă din textul lui".
Obişnuia să observe, dacă vreun interpret îşi îngăduia să „pună de la el": „piesele mele nu sînt să le completeze actorii!"
Caragiale, consemnează Nottara, primul interpret al lui Tipătescu, „nu se mulţumea să dea o intonaţie sau să fixeze anumite gesturi sau mişcări de fizionomie. Se aşeza alături de actorul care repeta şi repeta şi el cu actorul, adică antrena şi călăuzea pe actor pe linia personajului conceput de dînsul, pentru că el ţinea ca la anume roluri actorul să-şi schimbe şi glasul, cu intonaţiile, cu accentul, cu mimica, cu gesturile, în fine cu tot aparatul trebuincios unei interpretări. În momentul acela era interpretat acelaşi rol de doi actori."
Şi totuşi Caragiale a primit unele sugestii din partea interpreţilor: astfel, Iancu Petrescu a spus o dată la repetiţie în actul al treilea, adresîndu-se „alegătorilor": „Nu urlaţi aşa!" în loc de „Nu strigaţi aşa!"; Caragiale a observat: „Iancule, s-o spui asta!"
În privinţa montării, nu a existat probleme în legătură cu decorul şi costumele; magazia de decoruri era doldora şi costumele erau după moda „la zi"; s-a cumpărat doar „o pălărie de panama de pe Lipscani" pentru Agamiţă Dandanache şi s-a închiriat un „mondir" pentru Pristanda.
O piesă „cu cheie"
Între timp, în oraş circula zvonul cum că la teatru se va juca o piesă „cu cheie", cu aluzii la oamenii politici, — unii aşteptînd-o ca pe un fel de revistă de actualitate; în legătură cu aceste zvonuri care circulau (se pomenea de o cabală împotriva piesei), autoritatea s-a simţit datoare să ia unele „măsuri" pentru păstrarea ordinei: între altele, nu s-au pus în vînzare decît o parte din galerii.
După repetiţia generală, cu invitaţi, din seara de 12 noiembrie 1884, mult aşteptata premieră a Scrisorii pierdute a avut loc în seara de 13 noiembrie; Caragiale, superstiţios din fire, i-a scris, la Iaşi, prietenului său Missir: „Gîndeşte-te, dragă, şi 13 şi marţi!". În faţa unei săli pline, spectacolul, unul dintre cele mai bine puse la punct, a fost punctat cu hohote de rîs, cu aplauze la scena deschisă, iar autorul a fost chemat, după fiecare act, pe scenă; şi astfel „cabala", chiar dacă ar fi fost pusă la cale, ar fi eşuat; s-a spus, poate cu oarecare exagerare, că niciodată pînă atunci actorii români nu se identificaseră într-atîta cu rolurile interpretate.
„Tradiţia jocului Caragiale"
Şi astfel s-a statornicit, acum o sută de ani, ceea ce s-a numit „tradiţia jocului Caragiale" la care ţinea, între alţii, Camil Petrescu: „Lecţia lui Caragiale e cu adevărat perfectă, oricît de greu ne-ar veni să folosim cuvîntul acesta, şi orice se abate de la ea sare în ochi."
„Împărţirea rolurilor" făcută de autor, a cuprins pe Constantin Nottara (Tipătescu), Ion Petrescu (Trahanache), Ştefan Iulian (Pristanda), Mihail Mateescu (Cetăţeanul), Ion Panu (Dandanache), Al. Catopol (Farfuride), Ion Niculescu (Caţavencu), Al. Leonţeanu (Brînzovenescu), Aristizza Romanescu (Zoe); dintre aceştia, Ion Niculescu şi Al. Catopol erau proaspeţi absolvenţi ai Conservatorului; printre figuranţi s-a aflat, la dorinţa-i expresă, şi vestitul cupletist I.D. Ionescu, imortalizat de Caregiale în O noapte furtunoasă; la întrunirea pentru sărbătorirea „victoriei" lui Dandanache, s-a servit şampanie adevărată (a făcut cinste autorul).
În ceea ce priveşte felul cum critica dramatică a primit piesa este de constatat, cu tristeţe şi mirare, că cele mai multe cronici sînt plate, contradictorii, lipsite de simţ artistic, mai cu seamă de bună-credinţă; prin trecerea timpului, cuprinsul lor e ridicol.
În acea stagiune 1884—1885, O scrisoare pierdută s-a reprezentat de 16 ori, ceea ce însemna un succes.
Un amănunt nelipsit de semnificaţie: spre sfîrşitul stagiunii s-a introdus la Teatrul Naţional lumina electrică, iar Caragiale, interesat de orice inovaţie, nu mai părăsea cabina electricianului (dacă în vremea iluminatului cu aşa-zisul gaz aerian, lumina în sală, în timpul spectacolului, se micşora, acuma reprezentanţii le se desfăşurau cu lumina aprinsă, spre nemulţumirea unor spectatoare ce nu-şi adaptaseră fardul la noul sistem).
O „viaţă" zbuciumată
Cariera Scrisorii pierdute nu a fost lipsită de peripeţii, ba chiar de perioade dramatice. Ajuns, tot cu peripeţii, director al Teatrului Naţional, Caragiale a pus pe afiş piesa, dar duşmanii, mulţi, l-au învinuit că-şi „joacă piesele"; le-a făcut pe plac şi a renunţat; timp de doi ani „Scrisoarea" a dispărut, de pe afişul Naţionalului; în vara lui 1892 a reapărut, dar nu pe scena primului teatru, ci la teatrul Eforiei, jucată de un grup de actori „particulari" (între timp, poate că nu e lipsit de interes să amintim că dramaturgul fusese fluierat cu prilejul premierii D-ale carnavalului, învinuit fiind de „imoralitate").
Încă o stagiune — a treia — de cînd numele lui Caragiale nu mai figura pe afişul Teatrului Naţional; se poate presupune că dramaturgul nu-şi găsea interpreţi după dispariţia actorilor pe care-i pregătise la premieră — Ştefan Iulian, Mateescu, Ana Dănescu —, dar mai plauzibil se pare că directorul Gr. Cantacuzino se lăsase impresionat de cele întîmplate la Academie, unde, în şedinţa de la 14 aprilie 1891, după adevăratul rechizitoriu al lui D.A. Sturdza (ajuns între timp prim-ministru), fuseseră respinse de la premiere volumele Teatru şi Năpasta (din 23 de voturi, doar 3 i-au fost favorabile), autorul fiind învinuit de „imoralitate" şi de „tendinţă antinaţională". Şi Scrisoarea s-a refugiat, vara, prin grădini — la „Dacia", în Piaţa de flori, la „Stavri" pe Academiei, (ce se afla pe locul unde astăzi se înalţă o aripă a Institutului de Arhitectură.)
„La tribunal"
O scrisoare pierdută nu se mai reprezentase de aproape şapte ani pe scena Naţionalului — cînd, în aprilie 1895, un grup de actori tineri s-au hotărît să organizeze un „beneficiu" cu piesa hulită. Luînd cunoştinţă, din ziare, de proiectele reprezentaţiei, Caragiale aflat la Buzău, unde conducea restaurantul gării, socotind reluarea piesei, fără autorizaţia sa, drept o jignire, a protestat, trimiţînd o scrisoare directorului general al teatrelor, Gr. Cantacuzino, prin care anunţa că nu autoriză reprezentarea piesei „pentru cuvîntul că aproape toţi artiştii care au creat rolurile acelea fiind morţi, orice repriză, ca să fie în adevăr onorabilă, ar avea nevoie de o punere în scenă fundamentală" şi că „pentru o repriză demnă, nu sînt de ajuns improvizări şi înjghebări pripite, străine de orice intenţie artistică..."
Şi totuşi reprezentaţia a avut loc, intervenţia autorului fiind socotită tardivă, mai ales că, între timp, se vînduseră toate biletele. Se pare că dramaturgul a asistat la spectacol, impresionat fiind în rău de jocul şarjat, de faptul că unii interpreţi şi-au făcut, pînă la uşoară identificare, „capetele" unor cunoscuţi politicieni, „răpind astfel caracterul tipic al personajelor".
Adresîndu-se primului procuror, Caragiale a observat un lucru esenţial de care trebuie să se ţină seama şi astăzi şi în viitor: „Piesele sale nu sînt nişte bufonerii menite să parodieze în treacăt persoane reale, ci nişte lucrări de artă cu intenţia de a înfăţişa într-un mod mai durabil tipuri ideale" (vezi Lupta, 30 aprilie 1895, Scrisoarea pierdută la Tribunal.
Deocamdată, pe vară, O scrisoare pierdută, se reprezenta „în beneficiu" la Raşca.
Vor mai trece aproape patru ani, cînd, în condiţii nelipsite de dramatism, O scrisoare pierdută şi celelalte piese ale lui Caragiale vor fi reluate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti; se vor repeta din nou în prezenţa autorului (mulţumită bunului simţ al directorului Petre Grădişteanu care, pe drept, nu putea concepe Teatru Naţional fără operele lui Caragiale). Autorul, între altele, a solicitat ca rolul Cetăţeanului să fie încredinţat lui Ion Brezeanu ce-şi va lega numele de acest rol.
Şi astfel, la 3 octombrie 1898, în taţa unei săli pline, s-a reprezentat O scrisoare pierdută; s-a spus că spectacolul a constituit „un fel de renaştere a teatrului românesc"; autorul a fost ovaţionat, dar Caragiale se afla la Piatra Neamţ, unde i s-a trimis o telegramă prin care i se anunţa „triumful".
Inaugurîndu-se „matineurile", adicaă reprezentaţiile de zi (directorul Grădişteanu, avînd „aliat" pe ministrul Spiru Haret, a trecut peste părerea acelora ce susţineau că matineurile vor surmena pe actori, că vor „fura" spectatori ai reprezentaţiilor serale), prima reprezentaţie „la ora 2 p.m.", cu preţuri reduse, a avut loc la 11 octombrie 1898 cu O scrisoare pierdută. Sala, ocupata pînă la ultimul loc, a cerut cu insistenţă apariţia autorului pe scenă. Caragiale, aflat în fundul sălii, a satisfăcut dorinţa unui public tînăr, nu însă fără să observe: „Bine, bine, cu preţuri reduse şi vor să mai vadă, în banii ăştia, şi pe autor!". Era însă fericit şi a promis că va da teatrului o nouă piesă.
La 23 februarie 1901, „un grup de prieteni" au ţinut să-l sărbătorească pe Caragiale, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de activitate literară; între alţii, au participat la „banchet" Delavrancea, Take Ionescu, C. Dobrogeanu-Gherea, — dar nu mult timp după sărbătorire, la 1 aprilie 1901, s-a văzut din motive de economii bugetare, pus în disponibilitate, din serviciul pe care-l ocupa la „Tutunari" (Regia Monopolurilor Statului).
În aceeaşi perioadă, Caragiale se vede învinuit de plagiat în legătură cu piesa Năpasta, ce ar fi fost scrisă după un dramaturg ungur care se va dovedi că nici nu exista, totodată e respins din nou de la premiul Academiei (propus fiind de către D.C. Olănescu pentru volumul Momente).
La Naţionalul din Bucureşti reprezentaţiile cu O scrisoare pierdută erau rare, la Craiova piesa se menţinea mulţumită marelui actor Ion Anestin, excelent interpret al Cetăţeanului, car, în primăvara lui 1903, a venit în Capitală să-şi dea un „beneficiu" la Dacia (în acest timp, Caragiale însoţeşte trupa lui A. Leonescu-Vampiru, actor popular, care întreprindea un turneu cu Scrisoarea, autorul citind, între acte, din schiţele sale.)
Revenind la „stilul lui Caragiale"
Alexandru Davila, director al Teatrului Naţional, şi-a făcut un punct de onoare din a relua, în noi condiţii, atît în ce priveşte stilul de interpretare cît şi scenografia, repertoriul caragelian. A început cu O scrisoare pierdută, încredinţînd regia lui Paul Gusty.
Într-adevăr, în decursul anilor, „stilul caragealian", cel imprimat de autor, începuse să se degradeze, unii dintre interpreţi alunecînd pe panta şarjei, alţii îngăduindu-şi să adauge cuvinte şi chiar replici; s-au început repetiţiile ca pentru o piesă nouă; regizorul Gusty a ştiut să pună frîu tendinţei de caricaturizare a unora dintre personajele comediei, ce nu trebuie interpretată în stil de farsă. Şi astfel, în faţa unei săli pline, capodopera lui Caragiale a fost reluată în seara de 5 decembrie 1905; aflat la Berlin, unde se auto-exilase (şi acest exil a fost, în mare măsură, consecinţa tratamentului la care a fost supus în ţară), Caragiale începuse lucrul la piesa Titircă Sotirescu şi compania, comedie politică, înfăţişînd personagii din O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă; din păcate, proiectul nu a prins viaţă.
„Fericirea" a fost însă de scurtă durată, căci profesorul Pompiliu Eliade, ce a urmat lui Davila la conducerea Teatrului Naţional, deşi proeminentă personalitate culturală, şi-a manifestat neîncrederea în privinţa durabilităţii operei marelui dramaturg, socotind lucrările sale de teatru „sărmane piese prea mult jucate" şi care ar trebui „să se mai odihnească".
Şi Caragiale a tras concluzia, interzicînd, la 23 septembrie 1909, reprezentarea pieselor sale pe scena Teatrului Naţional.
Cel care a izbutit să împace din nou pe Caragiale cu Teatrul Naţional a fost Ion Bacalbaşa, director al Teatrului în perioada 1911-1912. Şi astfel, cu prilejul sărbătoririi marelui dramaturg la împlinirea vîrstei de 60 de ani (sărbătorire iniţiată de Emil Gîrleanu, în calitate de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, dar în acest timp şi director al Teatrului Naţional din Craiova şi la care sărbătoritul nu a participat) s-au putut relua la Teatrul Naţional piesele lui Caragiale. La 30 ianuarie (ziua naşterii scriitorului) Teatrul Naţional a reluat O scrisoare pierdută; publicul, care umplea sala pînă la ultimul loc, l-a aclamat pe autorul ce se afla departe de ţară.
Dar, în ziua de 9/22 iunie 1912, Caragiale moare subit în locuinţa sa de la Berlin; directorul de scenă, Paul Gusty, aflat la Berlin, comunică trista veste la Bucureşti; o coroană cu tricolor, din partea Teatrului Naţional, a fost depusă la catafalcul marelui dispărut.
„Săptămîna Caragiale"
Ca un omagiu adus memoriei celui mai de seamă dramaturg român, Teatrul Naţional şi-a inaugurat stagiunea 1912-1913 cu „Săptămîna Caragiale", în cadrul căreia s-a reprezentat şi O scrisoare pierdută. Trecuseră 28 de ani de la premieră şi s-a constatat, încă o dată, că departe de a fi un „simplu document istoric al unei anumite epoci din dezvoltarea noastră politică şi socială", cum le plăcea unora să susţină, piesa înfăţişînd, în forma nemuritoare a artei, oameni vii, cu caracterul, ticurile, limbajul, gesturile, numele croit exact - pe măsura lor, personagiile erau menite, prin trăsăturile lor de o valoare adînc umană, să trăiască, indiferent de fireasca evoluţie a societăţii, de noile împrejurări.
*
Opera a supravieţuit autorului - dar destinul ei a fost tragic; cînd prezent pe afişele teatrealor naţionale, cînd îndepărtat în diverse perioade (întru aceasta era cu deosebire invocată „inoportunitatea" satirei sale în anumite perioade).
Readus în „casa lui"
Dar, în momentul cînd, după Eliberare, s-a început acţiunea de maximă însemnătate, de preluare, în mod critic, a moştenirii noastre culturale, de valorificare a tot ce este progresist în trecutul culturii noastre, s-a început, în domeniul dramaturgiei, cu Caragiale.
S-a hotărît ca stagiunea 1948-1949 a sălii Comedia a Teatrului Naţional să se deschidă cu O scrisoare pierdută - un început, s-a spus, ce avea înţelesul unui manifest politic şi literar.
Premiera a avut loc la 17 septembrie, sub direcţia de scenă a lui Sică Alexandrescu, distribuţia cuprinzînd pe Al. Critico (Tipătescu), Gr. Vasiliu-Birlic (Dandanache), Al. Giugaru (Trahanache), Ion Finteşteanu (Farfuride), N. Brancomir (Brînzovenescu), Niki Atanasiu (Caţavencu), Marcel Anghelescu (Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul), Elvira Godeanu (Zoe).
Caragiale a fost readus, am spune „cu cinste" în „casa lui".
Nu a trecut mult şi celelalte teatre naţionale, din Iaşi, Craiova, Cluj, ca şi mulţimea teatrelor de stat, înfiinţate între timp, şi-au împodobit afişul cu piesa lui Caragiale.
*
Astăzi, o seamă de regizori tineri, unii înzestraţi, doritori de „înnoiri" se întrec în a găsi noi „formule" în montarea dramaturgiei caragiaiene; în principiu, lucrul nu e rău, căci nici arta teatrului nu stă pe loc.
E nevoie însă să se ţină seama că O scrisoare pierdută, la care ne referim îndeosebi, nu e o bufonadă, că intenţiile lui Caragiale au fost foarte serioase: prin mijlocul unei comedii de moravuri şi de caracter (şi nu doar de situaţii) el a urmărit demascarea farsei electorale a pseudodemocraţiei, esenţa demagogică a liberalismului burghez.
(Perpetuum comic ’84, pag. 139)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu