Mai era vreo jumătate de oră pînă la terminarea programului, eram îngrijorat fiindcă dactilografa nu terminase încă ceea ce-i dădusem pentru ziua respectivă iar eu mai aveam destul de lucru la situaţia ce trebuia s-o predau ziua următoare: colegul Tache, pe care-l rugasem să-mi cumpere nişte ceai de tei că tot avusese drum prin oraş, îmi spusese că n-a găsit (eu cred că nici n-a trecut pe la Plafar): în noaptea următoare trebuia să fac de gardă în locul lui Ioniţă care fusese trimis în delegaţie. Folosind intens maşina de calculat lucram cu înverşunare, să cîştig timp. Tache şi Costică ieşiseră din birou şi fumau pe hol la o şuetă cu cei din birourile vecine. Lucrînd concentrat, nici nu mi-am dat seama că la un moment dat pe hol se făcuse linişte absolută de parcă s-ar fi pregătit ceva; am tresărit abia cînd am auzit bătăi în uşă.
— Poftiţi! am zis eu intrigat.
Prima dată am văzut apărînd în deschizătura uşii un buchet mare de garoafe roşii, foarte frumoase; urmă o mînă diafană care ţinea buchetul şi mai jos, la baza uşii un vîrf mic de pantof mişcîndu-se jucăuş, şi, în sfîrşit, în mărime naturală îşi făcu intrarea Mimi, dactilografa. Îşi şerpui corpul dodoloţ spre mine şi se aşeză cu jumătate din greutatea sa pe biroul meu, sărutîndu-mă direct pe obrazul drept (pentru prima oară în viaţa ei); apoi lăsă florile în diagonală peste lucrările mele răvăşite de suflul ei puternic şi parfumat, arătîndu-mi un bilet scris cu carioca probabil de cei de la proiectare: FELICITĂRI ŞI LA MAI MARE! Mi-am adunat ochelarii care-mi căzuseră sub birou şi am privit din nou prin ei avid, constatînd că în uşă mai apăruseră cîteva capete, aşezate ordonat unul sub altul.
— Putem să intrăm? se auziră voci la unison.
Neaşteptînd răspuns cei din spatele uşii intrară unul cîte unul în vîrful picioarelor, aliniindu-se pe două rînduri; în capătul unui şir se postă şi Mimi iar Costică ieşi în faţă şi zise: „Acum!". Începură cu toţii să cînte: „Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască, la mulţi ani!"
Erau şi colegi din alte birouri şi toţi mă priveau cu ochi aprinşi de admiraţie. Nu înţelegeam nimic: ziua mea trecuse de mult, iar atunci nu ştiu dacă, mă felicitaseră vreo doi trei inşi?!
Deodată uşa se izbi de perete şi apăru un băietan în costum alb, de bucătar, pe bereta căruia scria: INTERCONTINENTAL; adusese o ladă cu pepsi cola şi un pachet mare, învelit în hîrtie cu antet. Mimi şi încă o colegă săriră şi desfăcură pachetul, înşirînd pe un birou pateuri calde şi sandvişuri; Tache luă o sticlă de pepsi şi cîteva pateuri şi se repezi spre mine îndesîndu-mi în gură vreo cîteva bucăţi, apoi îmi puse „dop" cu sticla de pepsi; veni să ţină de sticlă şi Mimi. În timp ce mormăiam, ţinînd piept atacului, Tache îmi spuse să nu fiu îngrijorat că face el de serviciu la noapte în locul meu iar Mimi îmi zise că o să lucreze după-amiază pentru mine.
Cineva instală într-un colţ, lîngă priză, un casetofon care începu să cînte ceva languros. Am vrut să întreb ceva dar Costică văzînd că mestecasem „încărcătura" precedentă se repezi la mine cu trei pateuri şi cinci sandvişuri şi cu toate protestele mele mi le introduse în gură ajutat de un bărbos nou angajat care mă ţinuse de fălci ca la dentist; Tache aştepta alături cu o sticlă desfăcută de pepsi să acţioneze şi el. M-am zbătut puternic reuşind să scap şi-am ajuns în mijlocul camerei, strigînd:
— Ce s-a-ntîmplat, fraţilor, ce-i cu toată tevatura asta?!
— Nu mai faceţi pe modestul că ştim tot! spuse Mimi.
— Ce ştiţi?!
— În legătură cu promovarea, zise Costică mestecînd cu poftă un pateu.
— Ce promovare?!
— Asta-i bună! interveni Tache. Doar există şi afiş pe hol privind organizarea de concurs pentru postul de şef de serviciu. Candidat: Ionascu I. Ionescu. De altfel, ca să fim siguri (nici noi nu vrem să ne înşelăm, că ăsta nu-i lucru de joacă) am telefonat şi la „personal" şi ni s-a confirmat c-aţi trecut examinarea cu bine! Aşa că, încă o dată, felicitări!
— Şi cine să trăiască? se piţigăie Mimi.
— Tovarăşul Ionescu să trăiască! strigară iar cu toţii în cor.
L-am luat la o parte pe Tache.
— Măi Tache, tu eşti coleg cu mine de mult timp, i-am spus.
— Da, dar acum sînteţi şef! Să ne trăiţi! zise el.
— Ascultă-mă te rog puţin! Tu nu ştii că pe mine mă cheamă cu „GH." şi nu cu „I"?!
— Cum aşa? tresări Tache ca trezit din somn.
— Chiar aşa! Ionascu Gh. Ionescu! spusei eu şi eliberat de mărturisire m-am dus să-mi iau o sticlă de pepsi de care într-adevăr mi se făcuse poftă.
Tache se plimbă rapid de la unul la altul şuşotind ceva.
Cînd era să duc sticla la gură am simţit cum o mînă hotărîtă mi-o confiscă. Era Mimi, care mă privea cu ură.
— Frumos, mă! zise şi Costică, dîndu-mi o palmă pe spate de-mi zbură din gură pateul cald şi gustos pe care tocmai îl luasem.
Altcineva, n-am mai înţeles bine cine, în orice caz, tot un prieten, mi-a dat un brînci de era cît p-aci să cad dacă nu intervenea în traiectoria mea coşul de hîrtii.
— Fraţilor, spuse Costică, luaţi pepsi-ul care a mai rămas şi haideţi în biroul de alături, că acolo lucrează tovarăşul Ionescu! Tovarăşul Ionescu cel adevărat, cel care a fost promovat!
Şi ieşiră cu toţii bulucindu-se şi cărînd cîte ceva ce mai rămăsese d-ale gurii. Tache băgă din nou capul pe uşă şi-mi strigă:
— Să te duci la noapte să faci de gardă, că doar n-o să fac eu în locul tău, impostorule!!
(Perpetuum comic ’84, pag. 109)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu