Îmi plac coincidenţele. Şi cele simple (care nu aparţin exclusiv dramaturgului Paul Everac), şi cele mai puţin simple. Mai totdeauna ineditul lor are darul de a mă entuziasma şi face să exclam: „Formidabil!" Ba încep să şi filozofez: „Viaţa, dom’le, cum le mai aranjează dumneaei pe toate?! Ca un chelner de pe litoral. Taman cînd te aşteptai mai puţin, te pune în faţa unor asemenea situaţii, încît nu poţi să nu cazi pe gînduri, aidoma unui personaj shakespearean la vederea unei tigve."
Ei bine, pe mine viaţa, prin vicleşugurile sale — nu pentru că aş fi un scriitor de literatură poliţistă — m-a pus nu rareori în condiţia de a exclama patetic: „Formidabil! Viaţa, dom’le..." ş.a.m.d... Da’ zic că ar fi mai bine să vă povestesc cîteva din nenumăratele coincidenţe de care m-am lovit de-a lungul anilor.
Copilăria mea — săracă, bogată, n-are importanţă — dar ca orice copilărie mi-a fost plină de vise rotunde şi rezistente ca baloanele de săpun. Pe maidan, mă visam... circar, imaginaţia ajutîndu-mă să fiu apt pentru cele mai complicate numere. Într-o sală de cinema, pe vremea filmului mut, nu mă fascinau comicii Pat şi Patachon, ci cabina de proiecţie. Deveneam brusc un operator pus în situaţii eroice; mă vedeam, mai ales, înfruntîndu-mă cu flăcările unor pelicule inflamabile. (Incendiile erau la modă pe atunci). Iar cînd ai mei mă luau în braţe sau de mînă pentru a mă duce noaptea la iarmaroace (Ah, iarmaroacele din Roman!), mă pomeneam în universul miraculos al basmelor feerice, rînd pe rînd, scamator, înghiţitor de flăcări şi săbii, omul de la „roata norocului" sau atletul care uimea norodul la „încercarea puterii" cu ciocanul... Mirajul lua sfîrşit numai atunci cînd, în cele din urmă, adormeam supus în braţele tatei.
Iată însă că într-o seară — număram pe atunci vreo opt ani — părinţii, neavînd cu cine să mă lase acasă, m-au luat cu ei la un răsunător spectacol de revistă intitulat „Daţi-i drumu’ mai rapid". Pe scenă, numai romaşcani, căci spectacolul fusese scris şi realizat de un grup de tineri dornici să trezească tîrgul din inerţie. Pe mine, vă asigur, au izbutit să mă smulgă din inerţie încă de la primul tablou:
„Daţi-i drumu mai rapid!
Nu vedeţi că sînt grăbit?"
Muzică... Balet... Scheciuri... Joc de lumini... Cuplete...
N-aş mai fi părăsit deloc sala „Trianon", dar eroii revistei muzicale erau într-atît de grăbiţi încît după trei spectacole, peste destinul lor artistic cortina a căzut definitiv.
Din seara aceasta istorică, imaginaţia mea a luat un alt curs. Adio circ! Adio cinema! Adio iarmaroc! Nu mai voiam decît spectacole de revistă.
Am suferit, desigur, dar nu pentru mult timp. Între timp am devenit bucureşten, cu domiciliul în faimoasa Fundătură Făurari. (O, ce „actori"!) Cînd ieşeai din Fundătură în Calea Dudeşti, te loveai, fără să vrei, de „viaţa artistică" a cartierului: cinematografele „Edison" (cu grădină), „Rex", „Aurora" (cu grădină), „Lucifer", „Gloria" şi „Izbînda" (cu grădină). Filme, filme, iar în pauză puteai să admiri trupe de revistă. Ce-i drept, fără fast, fără montare, însă cu scheciuri şi cuplete berechet. Toate aceste aşezăminte culturale la un loc mi-au întreţinut dragostea — dragostea, nu exagerez — pentru spectacolul de revistă...
Aşa se face că, începînd de prin anul 1938, eram prezent la mai toate revistele lui Tănase şi ale lui Vlădoianu. Desigur, sus, la galerie. Tănase cu trupa „Cărăbuş", Vlădoianu cu „Alhambra". Totul fermeca: de la cortina „construită" din reclame comerciale şi pînă la acele finaluri grandioase, cînd toată trupa invada scena într-un apogeu ritmic ameţitor.
Învăţam pe de rost cuplete, replici la scheciuri, fredonam, deşi afon, şlagărele zilei. Tablourile melodramatice, cu îndrăgostiţi siliţi de vitregia vieţii să se despartă într-o „suferinţă" cumplită, mă înduioşau, oftam, mă podideau lacrimile. Dansurile de şerpoaică ale Ilenei Siomin mă ridicau în picioare. Mă tăvăleam de rîs la apariţia cuplului Dan Demetrescu—Iordănescu Bruno, sau al vestitului Vasilache. Admiram celelalte stele: Lulu Nicolau şi Lisette Verea. De înnebunit însă mă înnebuneau balerinele, care, aproape goale, umpleau deodată toată scena („lux, fast, montare"), îşi arătau picioarele înalte, şoldurile, într-o mlădiere aţîţătoare... Doamne, din ce paradis terestru culegeau balerinele Tănase şi Vlădoianu?!
Ochisem la „Cărăbuş", printre dansatoare, una care mi se părea a fi cea mai frumoasă: creolă, ochii albaştri, părul blond, tuns scurt, cu breton. Cînd se ivea pe scenă alături de colegele ei, mă topeam. Eram în plină adolescenţă. Femei aproape goale mai zăream eu şi-n „vitrinele" din „Cruce". Ce-i drept, pentru cinci sau zece minute. Nici una din ele nu se putea compara cu creola de pe scena „Cărăbuşului". Cu gîndul la ea, mă vedeam devenind un mare autor de spectacole de revistă. Scriam în gînd, zi şi noapte, tablouri, închinîndu-i-le, bineînţeles, ei, creolei.
Îmi amintesc că odată, am zărit-o pe bulevard, în dreptul blocului „Malaxa", unde trecătorii de toate vîrstele se opreau să admire o locomotivă „natur" expusă într-o imensă vitrină. „Creola" nu era singură: păşea la braţ cu o femeie de vreo cincizeci de ani, pieptoasă, cu şolduri mari, mergînd greoi. Nu mi-a fost greu să înţeleg că femeiea aceea în vîrstă — nu se deosebea mai deloc de ţaţele din „Cruce" — era mama celei care mă obseda. Fericit din cale-afară, m-am luat după ele; ba le depăşeam, ba rămîneam în urma lor. La braţul mamei, balerina mea avea aerul unei fete cuminţi, ascultătoare, indiferentă la ocheadele bărbaţilor. Eram convins că mă remarcase şi gîndul ăsta mă tulbura.
Mă ţineam după ele, le auzeam chiar vorbind, iar eu voiam cu orice preţ să săvîrşesc o trăznaie, să atrag atenţia străzii, s-o determin astfel pe „creolă" să arunce totuşi o privire tînărului care, nu peste mult timp, avea să fie autorul unor bubuitoare spectacole de revistă, dacă nu chiar conducătorul unei companii teatrale — „lux, fast, montare" — cu „stele" care de care mai strălucitoare. Însă nici una din exhibiţiile mele stradale nu şi-a atins ţinta. Dezolat, m-am întors la treburile mele diurne.
Treaba mea diurnă? Eram băiat de prăvălie la un mare negustor „en-gros" de manufactură. La propriu, ca şi la figurat, eram cel mai mic din formaţia alcătuită din optsprezece funcţionari. Patronul, încă de la angajare, mi-a pus mîna pe creştet şi a rostit ca la amvon: „De-acum înainte Costică te vei numi!" Şi Costică m-am numit, deşi noul nume nu se potrivea nici cu fizionomia feţei, nici cu pistruii şi părul roşu cu care mă învrednicise codul genetic.
Din Costică nu mă scotea nici domnul L., fiul negustorului, un bărbat frumos, brunet, elegant, care se apropia de vîrsta de 30 de ani.
Domnul L., ca orice moştenitor de averi, ducea o viaţă mondenă, ceea ce irita fără contenire conservatorismul bătrînului său tată. Patronul se îmbogăţise, dar nu se boierise... Trudea mai departe, aş zice douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, refuzîndu-şi marile plăceri ale vieţii. Nu ştia nici să se odihnească, nici să petreacă pe măsura averii ce-o adunase. Domnul L., în schimb, îşi însuşise de timpuriu arta petrecerilor; îl surprindeam destul de des dînd tot felul de telefoane misterioase — aşa mi se păreau mie la vremea respectivă, apoi dispărea cînd la mare, cînd la munte, fireşte, cu femei... Înota, schia, patina, dansa.
Într-o zi — nu e vina mea că mai toate evenimentele descrise încep, uneori, cu formula într-o zi — domnul L. m-a înghesuit într-un colţ mai ferit al magazinului şi, întinzîndu-mi un plic, m-a îndemnat în şoaptă: — Pune-l repede în buzunar! Şi-acum, ascultă ce-ţi spun: Te duci imediat la adresa de pe plic, suni şi întrebi de domnişoara Lili Stolnicu... Plicul i-l dai ei, numai ei. Sînt cinci mii de lei. Bagă de seamă! Ai înţeles? Atunci, trap!
Era pentru prima oară cînd domnul L. îmi încredinţa un secret al său. E drept, în ciuda celor şaisprezece ani, eram cam naiv... o naivitate care cred că nu m-a părăsit nici în prezent. De înţeles, însă, am înţeles imediat legătura dintre domnul L., plicul şi domnişoara Lili Stolnicu.
Domnişoara locuia într-un bloc din centrul Capitalei, nu mai ţin minte la ce etaj. Uşa garsonierei am găsit-o cu uşurinţă. Am sunat. N-am aşteptat prea mult. Dintr-odată, ca prin miracol, m-am pomenit faţă-n faţă cu... „creola" visurilor mele adolescentine, cu „zeiţa" din corpul de balet al lui Tănase, cu balerina care, cînd nu era „ocupată" cu alţii, mi se furişa şi mie în somn, înfrumuseţîndu-mi odihna de noapte. Da, răsărise în pragul uşii, avînd pe ea doar un capot străveziu, şi ăla desfăcut. Am încremenit cu gura căscată. M-a întrebat, ca pe un băieţel, pe cine caut. M-am bîlbîit, m-am pierdut cu firea, i-am dat plicul şi am rupt-o la fugă. Dacă aş mai fi rămas locului, cu siguranţă că flăcările care mă învăluiseră dintr-o dată m-ar fi prefăcut în cenuşă.
Din ziua aceea, i-am tot dus acasă plicuri. Văzută de aproape la un pas sau de sus, de la galeria „Savoy"-ului, balerina care mă înşela cu domnul L. era la fel de creolă şi de frumoasă... Eh, ochii aceia albaştri, nostalgici! Mă urmăreau multă vreme după ce îi înmînam plicul şi o luam la fugă pe scări, în jos.
Şi-au trecut anii. N-am devenit autor de reviste, ci de literatură poliţistă.
„TAINA CAVALERULUI DE DOLENGA" este titlul unei cărţi publicată în anul 1957. În ordine cronologică, ar fi cel de-al treilea roman al meu de aventuri. Spre deosebire de alte lucrări, cartea are un istoric aparte. Merită să-l povestesc. Cu prilejul zilei Miliţiei, Ministerul de Interne a invitat un grup de scriitori la o agapă de... lucru. Un coniac... o cafea... alune... prezentarea unor cazuri. Le prezentau chiar ofiţerii care lucraseră nemijlocit la rezolvarea lor. Cu acest prilej am fost captivat de dosarul lui Petre S., al unui bătrîn falsificator (simula perfect nebunia), care adusese statului un prejudiciu de peste un milion de lei. P.S. avuse şi un complice — avocatul I. Am promis gazdelor că pornind de la acest caz, voi scrie o carte. Şi iată aşa, pentru prima şi ultima oară în activitatea mea de autor de literatură poliţistă, m-am apucat să scriu un roman avînd la bază un dosar concret, constituit însă în piesele sale atît de captivant, încît mi-am imaginat că actul de creaţie va fi unul simplu şi uşor. Nu-mi rămînea, îmi spuneam, decît să respect cronologia proceselor-verbale şi a declaraţiilor, expertizelor etc., etc. şi... gata cartea. Greşeam, iar greşeala am descoperit-o la masa de lucru, în timp ce scriam de zor. Trecusem de pagina două sute, cînd m-am surprins căscînd din ce în ce mai des. Fenomen grav! Analizîndu-l, am dat de cauză: mă plictiseau propriile-mi pagini, nu mă captivau. Mi-am întrerupt de îndată munca. Abia după două luni, m-am reîntors la paginile scrise, le-am recitit, înţelegînd, de astă-dată şi mai limpede, eroarea săvîrşită. Mă ţinusem exclusiv de piesele dosarului şi, în consecinţă, de sub condei îmi ieşise un soi de proces-verbal literaturizat. N-am mai stăruit în prostie. Am rupt manuscrisul, iar dosarul i-am aruncat cu îndrăzneală în „furnalul" imaginaţiei, l-am topit bine de tot. Din „şarja" rezultată am creat un alt „dosar" care, prin datele sale generale, era şi nu mai era cel pus la dispoziţie de miliţie. Îmi amintesc şi astăzi reacţia celor de la I.G.M. după citirea manuscrisului:
— Păi, tovarăşe Zincă, dacă ştiai atîtea detalii despre bătrînul falsificator P.S., de ce nu ni le-ai comunicat şi nouă la vreme? Ne-ar fi uşurat mult cercetările.
Fireşte, ne-am amuzat: cartea a apărut, şi-a urmat destinul, a făcut două ediţii.
Aş dori, tot în legătură cu istoricul cărţii, să vă mai dezvălui un amănunt, mai exact, coincidenţa... acea coincidenţă de care pomeneam la început. Studiind dosarul piesă cu piesă, m-am lovit de un nume cunoscut — Lili Stolnicu (Din considerente lesne de înţeles, nu menţionez adevăratul ei nume), fosta balerină a „Cărăbuşului", „Creola”... „Formidabil!" am exclamat. Din piesele dosarului reieşea că era soţia avocatului I., complicele principal al „Cavalerului de Dolenga". Am rămas perplex. Multă vreme m-am frămîntat dacă să mă duc s-o văd sub un pretext oarecare — domiciliul se afla consemnat la dosar. „Formidabil! Da, asta coincidenţă!" gîndeam zăpăcit de întîmplare. După îndelungi frămîntări, am hotărît să-mi satisfac curiozitatea... Trecuseră mai bine de cincisprezece ani de cînd îi înmînasem primul plic din partea domnului L... Am sunat la uşa noii sale locuinţe cu acelaşi neastîmpăr juvenil. Mi-a deschis chiar ea şi după ce m-a privit nedumerită, m-a întrebat: „Pe cine căutaţi?"
Nu se mai ivise purtînd pe ea un capot străveziu şi desfăcut aţîţător. Se îngrăşase, iar capotul vişiniu, din diftină, strîns în talie, contura fără milă şolduri mari, diforme. Ochii însă aparţineau „creolei" din adolescenţa mea — albaştri şi nostalgici. Nu m-a recunoscut, nici nu avea cum. M-am scuzat cu o minciună şi m-am retras în grabă, cu concluzia că nu întotdeauna e recomandabil să-ţi satisfaci curiozitatea.
Epilog. După cinci sau şase ani de la apariţia mai sus-amintitei cărţi, m-am pomenit, într-o bună zi (Vedeţi? Iarăşi într-o bună zi), cu un telefon.
— Dumneavoastră sînteţi autorul cărţii „Taina Cavalerului de Dolenga?" m-a întrebat un necunoscut de la celălalt capăt al firului.
— Cu cine am onoarea? m-am interesat pe un ton civilizat, aşa cum îmi este obiceiul.
— Sînt complicele falsificatorului P.S. — avocatul I., mi-a răspuns insul, fără să ezite. Ştiţi, am fost liberat.
— Şi ce doriţi?
— Să vă întreb de unde pot să-mi procur cîteva exemplare din cartea dumneavoastră. Am auzit că m-aţi descris şi pe mine. Cum să vă explic, eu am în America şi în Polonia unchi şi mătuşi şi tare aş vrea să le pot expedia cîte o carte. Să se minuneze şi ei acolo unde sînt, de ce le-a fost în stare nepotul.
Nu glumea, dar n-am avut cum să-i satisfac orgoliul de infractor. Am pus telefonul în furcă şi am exclamat din nou „Formidabil! Viaţa?! Cum le mai aranjează pe toate?!"
(Perpetuum comic ’84, pag. 105)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu