Ceaiul de la miezul nopţii

        Umoristul se întoarce acasă, seara tîrziu şi nu mai aprinde lumina pentru a nu-şi deranja consoarta. Intră tiptil, direct în bucătărie. În drumul său loveşte un scaun care, în cădere, nu a bufnit ci pur şi simplu a scos un tunet înăbuşit ca de tobă şi aproape instantaneu a auzit un susurat. A rămas surprins o clipă, de acest zgomot neobişnuit. Imediat şi-a pus întrebarea: „Ce sticlă s-o fi spart?" S-a făcut linişte şi mirosea a oţet, fapt ce l-a calmat. Într-un mod cu totul ciudat spărsese sticla cu oţet. N-a făcut din acest lucru o tragedie, ba chiar s-a amuzat. Ştia, doar foarte bine, că sticla se afla de obicei pe o poliţă în colţul drept al bucătăriei. Cel puţin aşa fusese pînă atunci. I s-a părut cu totul suspect cum de-a reuşit să azvîrle scaunul, printr-un pas aşa de uşor, tocmai la o înălţime de cel puţin un metru şi jumătate. Şi chiar de a reuşit această performanţă de ce nu a auzit zgomotul scaunului revenit pe pămînt? A stat puţin să analizeze explicaţia fenomenului. Posibil ca scaunul să se mai afle încă sus, pe poliţă şi numai sticla să fi coborît pe podea. Ca un umorist ce era îşi imagina că astfel de întîmplări sînt absolut posibile. Mai auzise el despre astfel de fapte şi cu alte bucătării. Sau, poate aşa se cuvine să fie o bucătărie modernă, ergonomică. Unele raţionalizări cer şi sacrificii.


        A pornit-o, din nou, spre poliţă. Constată însă cu spaimă că a călcat pe ceva alunecos care a încercat să-i sară de sub picior, fără de succes, deoarece a fost strivit. S-a aplecat şi a pipăit. Acesta s-a dovedit a fi ceva rece şi zgrunţuros. Oare să fi fost posibil să calce pe-o broască rîioasă? La acest gînd i s-a făcut greaţă dar şi milă. Doar şi broasca este o fiinţă utilă chiar dacă nu o ţinem în bucătărie... La pasul următor o nouă broască a fost ucisă pe cînd alta a reuşit să-i sară din cale. Uzînd de întreaga sa capacitate, umoristul caută să se concentreze. Trebuie să prindă una încă în viaţă. În sfîrşit a apucat-o eroic şi a ridicat-o din balta de oţet, din care ciudatele batraciene săreau dar erau şi strivite. A constatat fără dificultăţi deosebite că vietatea nu era altceva decît un castravete murat. Deci umoristul n-a suferit, n-a luptat şi n-a sperat în zadar. A înţeles în sfîrşit că în ordinea desăvîrşită din bucătărie un borcan cu castraveţi a ieşit, incognito, din cămară şi s-a urcat pe scaun. Cîte minuni şi surprize nu se petrec la miezul nopţii. Borcanul cu castraveţi ori a fost o stafie, ori rezultatul nefast al reorganizării. Iată că probleme de nedezlegat nu există!
        Liniştit după această ciudată întîmplare, umoristul s-a gîndit să-şi facă un ceai. A reuşit imediat să găsească aragazul, deoarece reuşitele îl caracterizau. O lumină albastră a străbătut bucătăria, iluminînd castraveţii striviţi, aceste fiinţe nevinovate. În schimb, ibricul de ceai nu l-a mai găsit la locul ştiut. Spre norocul său a pus mîna pe o cratiţă, din ale cărei torţi cădeau picături mari de apă sfîrîind total nemulţumită. A mai făcut un pas spre poliţă şi-a apucat cutiuţa cu ceai. Locul îi era bine cunoscut. A doua cutie din stînga. A turnat conţinutul în apa de pe foc dar curios, acesta şi-a amplificat sfîrîiala emanînd în acelaşi timp o lumină semitransparentă. A bîjbîit mai departe după cutia cu zahăr. Şi din acesta a turnat, la întîmplare, o parte din conţinut. Curgea ca făina dar avea culoarea beznei. L-a lăsat puţin să se limpezească şi cu nerăbdare l-a turnat într-o ceaşcă. Chiar după prima înghiţitură a simţit un gust dulce-picant combinat cu un amar bălos. L-a băut cu mult curaj şi printre sughiţuri a făcut constatarea: ori a fost un ceai special de tip tibetan ori produsul reorganizării bucătăriei.
        Erau ultimele cuvinte ale umoristului...

În româneşte de LUCIA ILLES

(Perpetuum comic ’84, pag. 101)