Îmi amintesc că odată, într-o călătorie, în faţa mea s-a aşezat un domn cu înfăţişare distinsă. Avea un costum cenuşiu; aşezîndu-şi valizele, saluta cu amabilitate. După zece minute de mers, îşi pune în loc de pălărie o şapcă şi ea cenuşie.
Obosind să admir de la fereastră oribilul peisaj, nu-mi rămînea altceva de făcut decît să mă uit la tovarăşul meu de drum. Avea trăsăturile de serie ale unui tip reprodus în mult prea multe copii şi pe care parcă l-ai mai văzut în prea multe alte părţi. Fiindcă şi el era constrîns să mă vizioneze, poziţia noastră era mai degrabă jenantă. În prima jumătate de oră am suportat situaţia cu suficientă resemnare, iar cînd vecinul meu s-a adîncit în lectură (Misterul trăsurii nr.13) jena reciprocă a atitudinii noastre scăzu simţitor. Cred că aş fi putut suporta această stare de lucruri pînă la Cercedilla sau San Raphael; dar nenoricirea vru ca omul meu să bea un pahar de apă şi o picătură de apă limpede şi lucioasă ca o piatră preţioasă să rămînă suspendată în mustăţi. Cînd lumina o nimerea, ea scotea magnifice scîntei. Părea că e cît pe-aci să alunece dar nu se desprindea şi pace. Începu să mi se facă rău. Trebuie să mărturisesc că nu pot suporta asemenea spectacole. Pentru mine, ceva care e pe cale de a aluneca sau cădea şi nu alunecă sau nu cade, e cea mai mare tortură posibilă. Am oroare de instabilitate. Nu suport echilibriştii şi am aruncat pe jos multe pahare şi farfurii numai findcă mi s-a spus că era probabil ca ele să cadă. Trebuie să mai adaug că nu înţeleg cum se poate locui într-una din ţările care posedă acele pietre oscilante ce sînt arătate drept o minune a lumii.
N-am suferit nicicînd atît de mult ca la vederea acelei picături de apă.
„Cade... nu cade... Acum, da... acum, acum..." îmi spuneam privind anxios freamătul.
În apropiere de Segovia se evaporă complet. Fusei năpădit de o mare mulţumire, dar nervii mei erau la pămînt.
Omul îmi oferi o ţigară. A oferi o ţigară în tren înseamnă: „Mi-ar face plăcere să schimbăm cîteva impresii."
Refuzai oferta, dar nu reuşii să mă sustrag interogatoriului.
„Mergeţi departe?"
„Nu prea", răspunsei.
„Sînteţi de pe-aici?"
„De puţin mai încolo", spusei politicos.
„Mult mai încolo?"
„Aşa şi-aşa", precizai.
„Ah! exclamă el ca şi cum ar fi înţeles, şi călătoriţi mult?"
„Am trei prieteni care călătoresc mai puţin", răspunsei eu vioi.
În dorinţa de a-mi recompensa confidenţele, el îmi povesti că şi mătuşa lui călătorea puţin şi că acum distinsa doamnă se îmbolnăvise, drept care el se ducea s-o vadă. În acelaşi timp avea de gînd să încheie şi o afacere...
Îşi întrerupse sporovăiala ca să mănînce. Desfăcu un pachet şi scoase o omletă şi o jumătate de pui fript.
După ce-şi potoli foamea, se lungi pe fotoliu dar fericirea îi fu tulburată de un grăunte de cărbune pe care vîntul îl vîrîse pe fereastră spre a-l depozita într-unul din ochii săi. Inevitabil, trebui să-i sar în ajutor. Pretenţia sa era să-i extrag grăuntele fără ca el să deschidă pleoapele. Încercînd, i-am smuls atîtea gene încît el declară că preferă jena cauzată de grăunte, durerii pe care i-o provocam eu. Coborî la Venta de Banas.
În aceeaşi gară se sui în tren un alt domn şi el îmbrăcat în cenuşiu, care după un sfert de oră îşi schimbă pălăria cu o şapcă de aceeaşi culoare, cufundîndu-se-n lectura „Misterului trăsurii nr.13". Puţin după aceea îmi oferi o ţigară şi mă întrebă încotro mergeam şi de unde veneam, nu fără a-mi mărturisi cu încîntătoare spontaneitate că datora călătoria unor afaceri dar şi necesităţii de a vizita o soră a tatălui său ce nu o ducea prea bine cu sănătatea.
Mîncă o omletă şi o jumătate de pui fript şi coborî nu mai ştiu unde foarte mîhnit fiindcă o fărîmă de cărbune îi intrase în ochiul drept.
Teribilă această asemănare între toţi cei ce călătoresc cu trenul. Cînd la gara din Leon văzui un al treilea domn în cenuşiu care, intrînd în compartiment şi aşezîndu-se pe locul celor doi dinainte, mă salută politicos şi-şi deschise surîzînd port-ţigaretul de argint, n-am mai putut să mă stăpînesc şi îi strigai:
„Dvs. citiţi Misterul trăsurii nr.13, călătoriţi pentru afaceri dar vreţi să vă vizitaţi şi o mătuşă bolnavă. Într-unul din acele pachete se află o omletă şi o jumătate de pui fript. Aveţi de gînd să vă puneţi pe cap o şapcă cenuşie, şi înainte de a ajunge la destinaţie, un grăunte de praf o să vă intre în ochi... după cum vedeţi sînt deja la curent cu tot ceea ce vă priveşte, deci e inutil să mai schimbăm vreo vorbă". Nu voi uita niciodată stupoarea acestuia.
„Domnule" îmi spuse la rîndul său, „într-adevăr totul e uluitor. Efectiv o soră a mamei mele nu se simte prea bine şi chiar afacerile mele... Posed o şapcă cenuşie şi mă miră faptul că Dvs. ştiţi compoziţia dejunului meu. Un singur lucru trebuie să rectific: titlul cărţii pe care o voi citi se numeşte Rocambole la închisoare. Dar... această întîmplare e stupefiantă, absolut stupefiantă..."
Pînă la sfîrşitul călătoriei n-am mai văzut domni îmbrăcaţi în cenuşiu, căci compartimentul meu a fost invadat de un cuplu cu şase copii.
Drăcuşorii, înainte de toate vrură să stea în picioare pe fotolii, apoi să se strecoare dedesubt, şi în sfîrşit să sară în plasa valizelor. Urlară, scînciră şi cred că au şi înjurat. Dacă n-au înjurat ei, trebuie s-o fi făcut un domn în vîrstă din fundul compartimentului dar sînt aproape sigur c-am auzit ceea ce afirm. Unul din mucioşi puse stăpînire pe fereastră, îmi smulse perna, mă călcă pe picioare. Fumul îl înnegri atît de tare încît nu ştiu cum l-ar mai fi putut recunoaşte părinţii. Cînd trenul trecu peste un pod, căzu în fluviu. Nu este adevărat că, aşa cum pretindea maică-sa, eu îl împinsesem făcînd pe niznaiul. Întotdeauna mamele exagerează. I-am spus doar, cu toată sinceritatea şi cu o virtuoasă dorinţă de a o consola, că copilul cînd căzuse era atît de murdar că deja nu mai putea servi la nimic. Se pare că mama nu s-a dovedit a fi de acord cu o astfel de respectuoasă opinie. Domnul în vîrstă însă, întîlnindu-mă pe coridor, m-a felicitat strîngîndu-mi ambele mîini.
În româneşte de GEO VASILE
(Perpetuum comic ’84, pag. 209)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu