Un ospătar s-a oprit lîngă prietenul meu şi îi spuse:
— Vă anunţ cu respect că omul pe care îl căutaţi aşteaptă afară.
— Vrei să fii atît de drăguţ să-l vezi şi tu? Aş fi încîntat să ştiu ce impresie ţi-a făcut, mă invită prietenul meu.
În hol ne aştepta un om cu o statură de uriaş. Din întreaga lui înfăţişare se desprindea o nemaipomenită forţă dar şi o încăpăţînare la fel de impresionantă.
— Impresia mea, după o simplă aruncătură de ochi, i-am spus, mi-aş îngădui s-o exprim astfel: pe acest individ mi-ar fi frică să-l întîlnesc nu numai, undeva, pe întuneric, dar şi la lumina zilei, în plină stradă.
— Arată bine, zîmbi directorul încîntat. Apoi se adresă uriaşului:
— Vino cu noi afară, Bergdal, la maşina aceea mare şi elegantă.
Ajunşi lîngă maşină directorul vorbi în continuare:
— Domnule Bergdal, o să păzeşti maşina asta pînă cînd ne întoarcem, să zicem o oră, poate două. Chiar dacă mă întorc mai repede, grija dumitale trebuie să fie aceeaşi. Nu trebuie să se apropie nimeni de ea, e clar?
— Dacă asta-i tot, lăsaţi pe mine! răspunse Bergdal.
— N-o să fie chiar atît de uşor! Acum, hoţii nu se sfiesc să arunce vreo bombă sau să te ameţească, după cum ştii, cu tot felul de gaze. Fără să-ţi dai seama, într-o clipă, au şi furat-o!
— N-aveţi nici o grijă, cît sînt eu aici n-o să se apropie nimeni de maşină!
Ne-am întors din nou în restaurant.
— Hm, mormăi prietenul meu, O să vedem dacă e ceva de capul lui. Pînă acum am încercat vreo şapte paznici, dar n-a corespuns nici unul.
„Aş, — gîndeam cu ironie, cine a mai pomenit ca ziua, în amiaza mare, să îndrăznească cineva să-ţi fure maşina?" Dar nici nu trecură cinci minute cînd un bărbat scund şi gras, ieşind dintr-o curte de peste drum, se apropie cu paşi repezi de maşină şi puse mîna pe portieră.
— Hei, ce-ţi trece prin minte, şefule? zbieră Bergdal la el.
— Ce te priveşte pe dumneata? răspunse cu impertinenţă omuleţul, privindu-l de jos în sus. Deschise portiera şi, aplecîndu-se, vîrî un picior în interiorul maşinii.
În aceeaşi clipă mîna grea a uriaşului i se înfipse în umăr şi tipul fu azvîrlit pe trotuarul de alături, la cîţiva metri distanţă de maşină.
— Ai face bine s-o întinzi, pricepi? Şi să nu mai îndrăzneşti să te atingi de maşina asta! îl sfătui Bergdal.
— Eşti nebun de-a binelea! se înfurie omul. Îmi interzici să mă urc în maşina mea?
— Gata, lasă gogoşile, scorneli din astea nu se prind la mine.
— Vrei să chem poliţia?
— N-ai decît. Să vedem dacă îţi dă mîna!
Auzindu-l, omul ezita o clipă, apoi amintindu-şi probabil că nu are actele maşinii, o luă din loc fără să mai aştepte, o nouă intervenţie a lui Bergdal.
Totul s-a desfăşurat, fulgerător, sub ochii noştri.
— Ei, ai văzut? îmi spuse entuziasmat, prietenul meu.
— E nemaipomenit! Ai de mult maşina asta elegantă?
— Aş, nu am nici o maşină şi, de fapt, habar n-am a cui este. Am însă nevoie de un paznic de nădejde pentru grădina mea cu pomi fructiferi. Bergdal ăsta, îmi place, a fost grozav. Aşa trebuie să fie un paznic. Să nu se lase dus de nas, nici măcar de stăpînul său. Îl angajez imediat!
„Aha, mi-am zis, cînd s-or coace fructele din grădina prietenului meu, în caz că mă invită să-i fac o vizită, trebuie să fiu foarte atent. De ce aş atîrna eu mai greu la cîntar, decît proprietarul maşinii?"
În româneşte de C. MARIN
(Perpetuum comic ’84, pag. 211)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu