— Coniac?
Întrebarea mi-a fost adresată, prima oară, în cochetul băruleţ de pe vasul „Surorile Larin".
— Mulţumesc, nu — am răspuns. Cîrnăciori cu varză şi cafea...
Pe figura energică a ospătarului se ivi un amestec de uimire şi indignare. Îmi aduse, totuşi, comanda cerută. Terminînd de mîncat, l-am făcut semn să se apropie. Ospătarul veni într-o clipită, cu speranţa lucind în priviri.
— Aşadar, un coniac? îşi frecă el bucuros palmele.
— Nu, nota!
I-am achitat consumaţia şi am urcat pe puntea vasului. Tocmai deschideam aparatul de fotografiat, ca să imortalizez pe peliculă minunatul peisaj, cînd răsună în spatele meu un glas aspru:
— Poftiţi!
M-am întors surprins, era ospătarul care îmi oferea, pe o tavă, un păhărel de coniac.
— Cine a comandat aşa ceva? l-am repezit, vizibil enervat.
— Aha, doriţi o vodculiţă?
— N-am comandat nimic!
— Sînteţi sigur?
— Foarte sigur!
Era limpede că ospătarul ţinea morţiş să mă determine să contribui la depăşirea cifrelor de plan, iar el să cucerească încă o diplomă de onoare (una dintre ele, încadrată într-o ramă aurie, trona între două sticle de coniac). Ca să scap de urmăritor, m-am strecurat într-un grup de tineri. Veselia lor mi-a redat buna dispoziţie.
— Priviţi încoace, copii! i-am atenţionat. Aici, în palmă, am o monedă, da? O voi introduce, ca într-o puşculiţă, în frunte. Atenţie! Unu... doi... trei!
La „trei", o mînă grea mi se aşeză pe umăr. Moneda se rostogoli pe punte.
— Coniac? mă chestiona omul cu tunică albă.
— Nu, nu, nu! am strigat disperat, luînd-o la fugă.
Începu o urmărire ca-n cele mai palpitante western-uri. Am străbătut în goană vaporul. Ospătarul, după mine. Cobor pe o scară. Un culoar, încă unul, în sfîrşit, o trapă, un dulap şi apoi sala maşinilor. Cit am stat acolo, nu ştiu. Fapt este că ospătarul n-a reuşit să mă găsească. Era cald şi mirosea a ulei. Zgomotul monoton al pistoanelor m-a adormit. Am visat că angrenajele maşinilor mi-au agăţat hainele şi că sînt tras spre ele, gata să fiu înghiţit, nu alta. Era un coşmar, însă, pentru că nu maşina trăgea de mine, ci ospătarul care mă depistase şi mă întreba îngrijorat:
— Un coniac?
— Da!
— Imediat!
Fericit, se caţără pe trepte, ca o maimuţă. Eu, după el. Pe punte, drumurile noastre s-au despărţit. El se grăbi spre bufet, după păhărelul cu coniac, iar eu, smulgînd un colac de salvare, m-am aruncat în apă. Ca prin ceaţă, am zărit pe ţărm coşurile înalte ale unui mare combinat. Înotînd într-acolo, sufletul meu cînta: „Liber, liber, în sfîrşit, liber!".
Mă apropiam încet de mal, cînd îmi simţii călcîiul stîng prins ca într-o menghină. „Te pomeneşti că în fluviu sînt rechini!" m-a trecut un fior prin şira spinării.
— Coniac?
Vocea era furioasă. Ospătarul înota cu o mînă, iar cu cealaltă îmi întindea tava cu păhărelul de coniac. De călcîi, mă ţinea, probabil, cu dinţii.
— Mulţumesc, nu!
Atunci întoarce-te! Aici e zonă interzisă.
* * *
Într-un tîrziu, mi-am revenit. Eram lungit pe iarbă. În jurul meu se învîrteau nişte halate albe. În primul moment, n-am înţeles ce se petrece cu mine. Mă aflam la spital sau cel din preajmă era însuşi responsabilul cu cheile raiului? N-aveam nici o grijă în privinţa asta: dusesem o viaţă de familie civilizată, morală, cu cotizaţia sindicală eram la zi... Totuşi, Sf. Petru se comportă cel puţin ciudat. Mă apucă de bărbie, îmi deschide gura, turnîndu-mi pe gît ceva aromat şi arzător. Un şuvoi de foc începu să alerge prin venele mele, răspîndind o căldură plăcută în tot corpul. N-aş putea spune că-mi displăcea. Mai cu seamă după baia făcută în apa rece a fluviului.
— Mai doriţi un coniac, sau să vă fac nota? am auzit o voce misterioasă.
Am deschis ochii. În faţa mea nu se afla sfîntul cu cheile raiului, ci ospătarul tenace. Surîdea mulţumit, ca orice om cu conştiinţa datoriei împlinite. O nouă diplomă pentru simpaticul băruleţ de pe vapor era ca şi cîştigată.
— Ai putea să-mi faci cinste cu un coniac, pe chestia asta! i-am spus, privindu-l cu simpatie.
Traducere de Tinca Silvestru
(Perpetuum comic ’83, pag. 107)
