Investiţii utile

        În legătură cu situaţia grea şi nesigură a economiei, a scăderii dolarului şi a inflaţiei, fiecare american îşi priveşte afacerile prin prisma posibilităţilor sale reale în materie de investiţii. Nici soţia mea nu face excepţie de la regulă.
        Într-una din zile, s-a întors acasă cu zîmbetul pe buze şi cu un covoraş oriental de dimensiunea unei mărci poştale.
        — Îţi place ce am cumpărat? m-a întrebat plină de încîntare.
        — Foarte mult, am răspuns. Numai că nu văd ce-ai să faci cu nimicul ăsta.
        — Glumeşti, probabil. Află că am făcut o afacere grozavă!
        — Cît a costat?
        — Numai şase sute de dolari.
        Am simţit că mă sufoc:
        — Te lauzi că ai aruncat şase sute de dolari pe flecuşteţul ăsta?!
        — E o investiţie extrem de avantajoasă. Acum patru ani, Linda Stevens a cumpărat, cu patru sute de dolari, un covoraş asemănător care astăzi s-a ridicat deja la o valoare de trei mii de dolari.


        — Aşa ai spus şi acum cinci ani despre masa extensibilă adusă de mine. Ai spus sau nu că este o investiţie de capital nemaipomenită?
        — Şi chiar aşa este. Nu pricepi? O masă identică acum costă peste patru mii de dolari!
        — Minunat! La un asemenea preţ o vînd imediat.
        — Eşti nebun? De ce să vindem masa?
        — Pentru că o investiţie de capital trebuie să o poţi vinde, cu cîştig, în orice moment! Eşti de acord să vindem acest covoraş cînd va atinge o valoare mai mare?
        — Cu cît vor sta mai mult în casa noastră aceste lucruri, cu atît vom cîştiga mai mult la ele. Să nu le înstrăinăm dacă nu avem nevoie de bani. Poate că vin timpuri mai grele...
        — Atunci, toată lumea va avea nevoie de bani şi găsirea unui cumpărător ar putea fi, pur şi simplu, imposibilă.
        — Vînzătorul m-a asigurat că e gata să cumpere acest covoraş, în cazul în care aş vrea să mă despart de el.
        — Vorbe! Ai încercat vreodată să restitui o marfă magazinului de unde ai cumpărat-o? Dacă vrei să-ţi faci nervi, încearcă.
        Din păcate, toate argumentele mele cădeau în gol.
        — E normal, susţinea soţia mea, să-mi doresc în casă un covoraş oriental, a cărui valoare creşte mereu, şi nu un preş ordinar pe care după doi ani poţi să-l arunci la gunoi. Ce e rău în asta? Fiecare lucru mai de preţ din casa noastră valorează acum de cinci ori mai mult decît anul trecut.
        — Atunci, hai să vindem aceste vechituri, luăm banii şi pornim la drum. Aşa cum fac toţi cei care cîştigă de pe urma speculei.
        — Pentru nimic în lume! În ritmul actual al inflaţiei, singura salvare este investirea capitalului în obiecte de preţ.


        Ajuns în acest punct al discuţiei, m-am retras în camera mea şi i-am telefonat lui George, soţul Lindei Stevens.
        — Nu vrei să cumperi un divan în valoare de o mie de dolari pe care ţi-l dau numai cu şase sute? l-am întrebat.
        — Nu! a strigat George în receptor. În schimb, pot să-ţi cedez un covoraş oriental evaluat la trei mii de dolari pe care ţi-l dau bucuros cu patru sute.
        — Păstrează-l sănătos, i-am răspuns cu resemnare şi am închis telefonul.
        M-am aşezat în fotoliu, un fotoliu care pe mine m-a costat trei sute de dolari dar care azi valorează o mie două sute, şi m-am simţit, dintr-odata, năpădit de gînduri negre, printre care şi acesta: de unde să fac rost, mîine, de bani ca sa achit costul gazelor consumate?

Traducere de T. Holban

(Perpetuum comic ’83, pag. 109)