Cine a trecut, în luna lui Marmor, pe lîngă eleganta sală bucureşteană „Arghezi" (fără „vad", deocamdată) şi n-a ocolit expoziţia caricaturistului britanic Gerard Hoffnung, a avut, fără îndoială, revelaţia unui veritabil recital grafic. Prea puţin cunoscut la noi — ca să nu spunem deloc —, autorul celor aproximativ 150 de desene ni s-a relevat ca un artist de primă mărime şi dacă d-na Coasă nu se grăbea cu secerişul, i-am fi strîns, astăzi, mîna cu bucurie lui Hoffnung (1925—1959), nu i-am evoca, cu imens regret, dispariţia, la numai 34 de ani.
Lumea sa muzicală — pentru că aceasta a fost tema predilectă în scurta trecere prin viaţă a caricaturistului — are o carigrafie aproape imposibil de „povestit". O suită, ca aceea a pianistului, de pildă, în care calitatea interpretării este sugerată, exclusiv, prin mîinile (obiectele) ce aleargă, dansează sau acaparează clapele, nu poate fi descrisă, ci trebuie neapărat privită. La fel, ciclurile cu dirijori, fanfară militară, ansambluri orchestrale — savuroase, inventive, pline de un comic suculent. Şi exemplificările sînt departe de a se fi epuizat.
Şarjînd amical, cu bonomie şi cu foarte, foarte mult umor, Hoffnung omagiază, de fapt, în stil englezesc, dar cu vervă... latină, pe slujitorii Euterpei. Explicabil. Caricaturistul a iubit cu pasiune muzica, a fost el însuşi un apreciat instrumentist şi muzicolog, sălile de concert fiind, aşadar, nu numai locuri de desfătare estetică, ci şi atelier de creaţie.
Invitîndu-vă să pătrundeţi în lumea muzicală a lui Gerard Hoffnung (şi să vă amuzaţi), vom spune, cu deplină convingere, că „vizita" postumă a reputatului artist la Bucureşti a onorat umorul grafic românesc.
(Perpetuum comic ’82, pag. 132)
