Ca sa aibă ce corecta, îi dădeam o pagină din revista „Luceafărul", unde eram redactor. Alegeam o pagină la care chiar eu fusesem „cap limpede" şi se bucura copios pentru fiecare greşeală descoperită. Într-o zi, şi-a întocmit singur un text. L-a scris încet, răbdător, cu litere de tipar. L-am întrebat surprins:
— Nu-mi mai ceri şpalt?
— Nu.
— De ce, dragă „cap limpede"?
— Pentru că, azi, eu vreau să fiu redactor, iar tu corector. După ce termin de scris, îţi dau textul să-l corectezi.
— De acord, zic eu, ca şi cum, devenit cu adevărat corector, vorbeam nu cu băiatul meu, ci cu secretarul de redacţie al revistei.
După vreo două ore, mi-a înmînat următorul text, pe care vă rog să-l corectaţi şi dumneavoastră, cititorii „Urzicii", pentru că, după cum veţi vedea mai jos, copilul meu s-a dedat serios unui joc absurd şi frumos. Luînd diferite expresii, mai ales truisme ale conversaţiei cotidiene, le făcea erorile premeditat, dislocînd cîte o literă şi aşezînd alta în locul ei. Iată la ce rezultate urmuziene a ajuns:
— Tovarăşe ospătar, ciorna asta-i fierbinte?
— Sunaţi în ea şi se va răni.
— Văr că sluţeşte şi o puşcă moartă în farfurie.
— O scol cu scobitoarea.
— Ară-l te rom pe bucătarul bef.
— Îl adun într-o clisă, domule pliant.
— Tovarăşe bucătar, ce-i cu nurca în farfuria rea? Arta-i mormidabil!
— Vă cec erbare şi munte scule!
— Şi caţa de rasă-i pătată de cuşte!
— Nu-s de cină eu.
— Fă-mi arunci nora de placă.
— Nu mai dormiţi să prînziţi la boi?
— Bu! Am să întorc la altă tensiune, cu meniu pix. Acolo este ciuci bei o rupă de pantofi, lapte lei o fractură de torc la navă, boi lei un pahar de obez cu şapte, dar ştiu că mărar sînt şervet cum se rade, nu ca în bocalul acesta care de pomadă se cheală „La carul banal".
— Mă rod, fum zoriţi dumneavoastră, var să ştiţi că îi sare zău fiindcă aşa grăpit şi înjuriat de la noi.
— Bucă ziua şi n-am cu linte.
(Perpetuum comic ’82, pag. 134)
