Memorii aproximative (fragment)

        Prin 1938, eventual ’39, că nu-mi mai aduc prea bine aminte, declanşasem o febrilă corespondenţă cu revista „Curentul literar-magazin". De fapt, cu Ion Velicu, poet acuma uitat, secretarul gazetei, care se ocupa şi de „poşta redacţiei". Şi, ca să nu exagerez în exces, nu mă adresam chiar lui, personal, ci de-a dreptul rubricii, imaginîndu-mi, însă, că dînsul era cel care-mi deschidea şi citea scrisorile.
        Pe-atunci, eram elev la liceul comercial „Gh. Chiţu" din Craiova, unde repetam clasa a VI-a, fiind de felul meu extrem de silitor, permanent însetat de învăţătură. Aceeaşi clasă o mai urmasem şi la Bucureşti, tot la un liceu comercial, pare-mi-se „Max Aziel", unde ajunsesem direct de la liceul militar „Ferdinand", eliminat pentru grave abateri de la disciplină. Bineînţeles, spre încîntarea mea, dar şi spre disperarea părinţilor. Deh! Ei m-ar fi dorit general de armată, în vreme ce mie nu-mi surîdea decît meseria de poet. De aceea mă exmatriculaseră din liceul militar, fiindcă-mi vîndusem la anticari cărţile de şcoală, ca să cumpăr romane şi volume de versuri.
        Pentru a reprezenta poetul ideal, cei puţin în viziunea mea, nu-mi lipsea decît o maladie specifică (de preferat ceva pulmonar, vreo oftică sănătoasă). Căci talent aveam, ca şi acum, ehe!, cu ghiotura. Mai dificultuos era însă cu nea Mitică Koch (baccilul). Nu se lipea deloc de carcasa subsemnatului. Şi-avea şi motive, deoarece cîntăream încă de pe atunci vreo şaptezeci de ocale (la 17 ani!). Totuşi, am insistat. Cu abnegaţie. Consumînd întreaga rezervă de cretă din dotaţia clasei. Realizam astfel o temperatură anormală, în jur de 37,6. Ceea ce-o îndemna pe maică-mea să-mi suplinească prînzurile şi cinele, din teama de-a nu deveni realmente debil şi anemic, ba şi tuberculos pe deasupra. Ca prim rezultat, peste două săptămîni trecusem de 74 de kile, şi nici nu mai reacţionam corespunzător după îngurgitarea calciului şcolar. Devenisem creto-rezistent, probabil.


        Demoralizat, cîteva nopţi la rînd am stat şi-am scris patru cicluri de poeme fundamentale. Înduioşător de triste şi melanholice. Şi astfel a purces corespondenţa mea cu gazeta mai sus citată. Plin de speranţe, — deoarece mai publicasem ceva stihuri în revista liceelor militare, la îndemnul minunaţilor mei profesori, de la „Ferdinand", Augustin Z.N. Pop(escu) şi George Dorul Dumitrescu (autorul volumului de proze „La fetiţa dulce"), stihuri semnate cu tot soiul de pseudonime, de la Arthur W. Bassarab, A.V. Infernus şi pînă la Conrad Balthasar — aşteptam nerăbdător şi tensionat, sîmbătă de sîmbătă, să citesc la „poşta redacţiei" răspunsul responsabilului de rubrică. De astă dată apelasem la un nou pseudonim, Alexandru Vlad Marincu. Primele nume îmi aparţineau, în conformitate cu certificatul de naştere, cel de familie reprezentînd numele de fată al maică-mi. Numai astfel căpătasem convingerea că n-am să fiu depistat de directorul liceului, unul Cioică, un personaj antiliterar care ţinea cu tot dinadinsul să confecţioneze din noi contabili eminenţi, utili cetăţii banilor, şi cît mai ostili activităţilor artistice.
        Numai fantastic de blajina Elena Farago, directoarea bibliotecii municipale „Theodor Aman", doamnă şi poetă de renume naţional, îmi cunoştea o parte din fabricatele versificate şi adevăratul nume. Ca tînăr aspirant la eternitate, frecventam cu asiduitate cenaclul organizat în casa domniei sale, unde se vehiculau tone de versuri, proze olteneşti, epigrame şi anecdote din culisele plăpîndei vieţi literare locale. Eram singurul care mă distingeam, de departe, dintre famelicii cavaleri ai înaripatului Pegas. Însă datorită trupeşiei, arătînd mai mult decît rubicond, obrajilor plesnind de sănătate, bucălaţi şi îmbujoraţi, cît şi ambiţiei de-a mi se admira privirea mistuită de febrele celestelor mele elucubraţii.
        Într-o seară, de pe sofaua pe care trona, tolănită alene, şedinţa cenaclului, doamna Farago mi-a făcut un semn să mai rămîn. Dupa ce-au dispărut şi ultimii scriitori în devenire, marile speranţe ale literaturii române de mîine, mirabila făptură mi-a şoptit cu glasul ei stins şi obosit de-o ascunsă suferinţă:
        — Măi copile, treci sîmbătă pe la mine... Mi-a telefonat Velicu, de la Bucureşti, că-mi face o vizită. Aduce cu el şi ultimul număr din „Curentul literar", în care a publicat două poeme ale unui debutant din urbea noastră, un necunoscut foarte interesant, aflat pare-se în pragul trecerii spre nefiinţă. Vrea neapărat să-l vadă, pînă nu va fi prea tîrziu... Poate îi dai o mînă de ajutor să-l găsească. Are adresa, dar nu cunoaşte deloc Craiova.
        — Nu-i o problernă, mărită doamnă! am asigurat-o eu, distrus de nenorocul ce se abătuse asupra mea.
        Mi-o luase altul înainte. Un ofticos autentic şi talentat, nu unul închipuit ca mine, care continuam să mă-ngraş pe zi ce trecea. Mergînd îndurerat spre casă, încercam să-l identific pe necunoscutul poet, trecînd în revistă figurile colegilor de cenaclu, candidaţi la „nefiinţă". Zadarnic! Or fi arătat ei famelici şi costelivi, însă erau cu toţii plini de energia tinereţii. Mai ales cînd îi vedeam mîncînd, ca sparţii, din mormanele de sandvişuri oferite de minunata gazdă a visurilor noastre.


        Sîmbătă, pe la şapte şi ceva, mă strecuram, pîş-pîş, în casa doamnei Farago. Salonul era scăldat de penumbre, iar lîngă sofaua dînsei, cufundat într-un fotoliu, avînd-o în faţă pe Coca Farago, fiica poetei, un bărbat frumos şi tuciuriu, bronzat de la natură, purtînd pe chip o curiozitate calmă, privea la mine lejer contrariat. Apoi m-a întrebat imediat, nemaiaşteptînd să-i fiu prezentat:
        — Va să zică, matale îmi eşti Alexandru Vlad Marincu?!
        Era clar că-i vorbise doamna Farago şi despre aspiraţiile personalităţii mele. I-am răspuns destul de sfios şi amărît:
        — Eu mi-s, din păcate... Dacă vreţi să mergeţi acuma la fericitul dumneavoastră muribund, maestre Velicu, vă stau la dispoziţie!
        — Nu mai e nevoie... Firavul meu poet, plăpînd ca un puf de păpădie, şi-a făcut apariţia — a grăit, zîmbind enigmatic, secretarul de la „Curentul literar". Apoi a continuat: Cunoşti versurile astea: „Măi Marincu, măi Marincu, de ce eşti alb şi mort ca zincu’?..." Poftim revista, să le citeşti tipărite. Ai talent, domnule, deşi nu s-ar putea zice că eşti pe cale să-ţi dai duhul chiar atît de curînd. Ţi-am publicat două din poemele trimise. M-am grăbit să le dau publicităţii, deoarece mereu mi-a fost teamă că n-am să te mai găsesc în viaţă, judecînd după sinistra încărcătură de maladivă tristeţe existentă în scrisorile matale.
        Marea doamnă a poeziei a chicotit înfundat, dar Velicu, privindu-mă şugubăţ, mi-a întins un exemplar proaspăt ieşit de sub tipar din gazeta ce o conducea. L-am înşfăcat rapid. După care am fugit din salon, ca din puşcă. De bucurie. Dar şi ruşinat. Mai ales că n-apucasem să-i înfăţişez doamnei Farago, mai dinainte, poemele expediate la Bucureşti, pentru a-i cere o părere.
        La mult timp după această întîlnire, mai spre toamnă, cînd mă şi instalasem la Bucureşti, pe post de corector la „Curentul literar", Velicu mi-a dezvăluit adevăratul motiv al sosirii sale la Craiova. Se-ndrăgostise nebuneşte de Coca Farago.
        Şi-aşa s-a făcut că n-am ajuns poet, ci m-am apucat de proză!

(din volumul „Memorii aproximative")

(Perpetuum comic ’82, pag. 130)