un rest de gard
ca vai de el,
fără şipci, atîrna
— chipurile apăra —
vorba vine,
o livadă de meri
cam de vreo şase veri.
Şi mereu, orice pală de vînt
îl culca la pămînt,
şi mereu era ridicat,
aranjat,
dar în livadă numai cine nu voia
nu intra
căci mai rămăseseră
din el - adunate –
cam o mînă de lemne
cu toate.
Dar se încăpăţîna
şi continua
să se creadă de folos
ba chiar şi frumos
pînă cînd cineva,
ca să nu cadă
doborît de zăpadă
şi măcar în picioare să stea
îl sprijini cu-o proptea.
Ei, şi de-atunci să te ţii,
gardul se crezu şi mai şi
sfidînd impertinent
orice zid din ciment.
Iată ce poate să iasă
dintr-un gard prăpădit
şi o proptea
sănătoasă.
(Perpetuum comic ’82, pag. 267)
