Deunăzi, în timp ce lucram concentrat la maşina de scris, Mariana, nevastă-mea, năvăli pur şi simplu în cameră.
— Opreşte-te şi nu te mai preface! Ştii cît e ceasul?
Am întors capul, mirat:
— Ce-ai spus, draga mea?
— E 8 fără zece şi tu nu eşti gata încă...
— Gata? De ce?!
— Ştii foarte bine de ce! În seara asta este concert de muzică de cameră.
M-am uitat la ceas, cu speranţă:
— Oricum, am întîrziat. Pînă mă îmbrac, pînă...
Mariana îmi aruncă o privire care nu prevestea nimic bun, aşa că m-am ridicat de la birou.
— Bine, bine... Vom încerca să ajungem la timp, am asigurat-o eu. Mi-ai pregătit o cămaşă curată?
— Evident!
Am intrat în dormitor şi am început să mă dezbrac. Seara era definitiv stricată. Pentru că, în afara pantofilor care te strîng, nu cunosc alt supliciu decît muzica de cameră. Peste zece minute cînd Mariana a vrut să se convingă dacă-s echipat, eu stăteam lungit în pat, cu capul înfundat în pernă.
— Ascultă, ce-ai mai născocit?!
Surprins, am sărit în picioare:
— Seară de muzică de cameră, am început să mă tîngui. Ah, da, îmi amintesc... Probabil că, obosit, stresat, epuizat pur şi simplu, în loc să-mi pun cămaşa şi cravata, am intrat în pijama. Nu cred că mai putem ajunge la timp...
Împotriva voinţei mele, mi-am pus, totuşi, cămaşa albă cu butoni la manşete. Apoi, inspirat, m-am apucat cu mîinile de burtă şi am început să gem:
— Ce mă fac? ce mă fac? Apendicita mea!
— Apendicele tău a fost scos încă înainte de a ne cunoaşte! spuse Mariana, sec. În cinci minute să fii la volan! Altfel, s-a terminat pentru totdeauna cu serile tale de popice ca şi cu misterioasele partide de şah!
Sub această ameninţare, am raportat peste patru minute că putem pleca. Mi-am îmbrăcat paltonul şi m-am dus să deschid uşa.
— Na că s-a rupt cheia şi nu avem decît una singură! S-a dus muzica de cameră...
— Dă-te la o parte! ordonă Mariana şi deschise larg uşa. Biletele-s la tine?
— Hm... am mormăit, privind în altă parte.
— Dacă-ţi închipui că plecăm „uitîndu-le" acasă, te înşeli amarnic! Să le văd!
Am scos portmoneul şi i-am fluturat pe la nas două bilete. Se convinse. M-am aşezat apoi la volan şi am răsucit cheia de contact.
— Nu porneşte.
— Trage şocul! Repede! Număr pînă la trei! Unu, doi...
Apăsai pe accelerator şi Mariana nu mai termina de numărat. Eram deja în stradă.
— Alo, încotro? Mergem la concert, nu la grădina zoologică!
Peste zece minute am ajuns la destinaţie.
— S-a terminat concertul? întrebai, plin de speranţă, pe controloarea de bilete.
— Nu, e pauză. Puteţi intra. Biletele dv.!
Am scos portmoneul şi am început să bolborosesc:
— Mi se pare că le-am rătăcit...
— Fleacuri! mi-o reteză Mariana. Le-am văzut doar la plecare. Dă-le-ncoace!
Şi totuşi, nu le mai aveam. Mariana, ajutată de controloare, începu să caute, cu înfrigurare, biletele. De unde să ştie ea că, la un moment dat, în maşină, le-am înghiţit? Descoperi, în schimb, în buzunarul de la piept două bilete de circ mototolite.
— Nu-s astea, am spus eu, dar controloarea mi le-a smuls din mînă, înainte de a apuca să le distrug.
— Lăsaţi, făcu ea îngăduitoare. Intraţi. Oricum, sala e pe jumătate goală...
Mîine am s-o reclam pe această controloare de bilete. Cine-i dă ei dreptul să accepte intrarea la concertele de muzică de cameră cu bilete de circ?
Traducere de T. Silvestru
(Perpetuum comic ’82, pag. 266)