Şef nou la oameni vechi

        Mai întîi a fost doar un zvon subţirel, inocent, izvodit precum generaţia spontanee a lui Aristotel, din senin şi din aproape nimic. „Mi se pare că veţi primi un şef nou-nouţ!", se zice că ar fi şoptit o păsărea planînd lin pe deasupra oraşului, şi asta a fost tot, nimeni n-a putut preciza dincotro a venit păsărica şi încotro a zburat... Se afirmă că marii maeştri ai artei scrisului sînt atît de înţelepţi încît nimic din ceea ce aparţine fiinţei umane nu le este străin. O fi! Rămîne totuşi de văzut dacă ei sînt capabili să circumscrie — sub toate aspectele — consecinţele pe care faptul, în aparenţă destul de banal, al numirii de sus a unui şef nou le declanşează automat în rîndul celor de jos. În materie de interogaţii, de exemplu — şi e un lucru deja prea cunoscut — se ajunge la un moment dat să se lanseze atîtea în unitatea de timp, încît se depăşesc categoric performanţele unei mitraliere de ultimul model, în ceea ce priveşte numărul cartuşelor expulzate pe ţeavă în acelaşi interval. Iar per total, însumînd, dacă ar fi posibil, toate întrebările iscate de acest eveniment, cu siguranţă că s-ar întrece substanţial numărul tuturor celor formulate la interogatorii în toate instituţiile poliţieneşti ale statelor lumii, de-a lungul întregii istorii moderne.


        Ce fel de om este tovarăşul? Este cumva ardelean, deci lipsit de simţul umorului? Moldovean cu vorbă blajină? Neică, nu cumva s-a născut pe plaiurile frumoasei noastre Oltenii? Zvîrle cu barda? Pileşte? Sapă? E bătut în cap? Nu e bătut în cap? Închide un ochi? Nu închide? Mîna cu subalternii o dă? În conversaţii sau în şedinţele de analiză fructuoasă a muncii, preferă vorbitul ca de pe cal? Şi în dodii?
        Cu boala aia urîtă, a grandomaniei, cum stă? O cultivă, au ba? E insomniac, deci mohorît dimineaţa? Îl deranjează şi schimbă per primam mocheta din cabinetul înaintaşului său? Dar secretara, fotoliul, serviciul de cafea? În fond, cu ce am greşit, pe cine am supărat, de ce să fie trimis tocmai aici şi nu în judeţul vecin? Are prin urbe colegi din şcoala primară, camarazi din regimentul zece care tot trece şi trece, rude din partea soţiei, bibbeline din adolescenţă? Dacă e la o adică, marşează sau nu? Hobby-uri are sau nu? Nu cumva mobilă stil sau icoane pe lemn? Doamne, poate că vînători colective, petreceri tovărăşeşti?
        Păsărica nici n-a avut vreme să dispară cu totul, înghiţită de orizontul judeţului, că au şi fost expediaţi la centrală, cu prima cursă Tarom, cîţiva dintre cei mai experţi curieri, să culeagă prin orice mijloace informaţii exhaustive. Şi ei au aflat că, într-adevăr, vor avea cît de curînd bucuria şi onoarea de-a activa mai departe sub conducerea nepreţuită a unui şef absolut nou. Dar ce fel de hram purta, ce avea în guşă şi ce în căpuşă, nu ştia nimeni precis. Îl chema Ion Istichiu, totuşi numele nu le spunea mare lucru, parcă s-a scris ceva despre el în gazetă, însă tare demult, cam prin anii cincinalului prim... Un curier mai norocos a auzit, tot aşa, sub formă de zvon aripat, că viitorul lor şef le era celor de sus oarecum incomod şi poate că tocmai de-aceea îl şi împingeau niţel mai devale, la ei. Încolo nimic important.
        Au lăsat la poarta centralei un observator deghizat, cu consemnul să le anunţe îndată, printr-un telex cifrat, data exactă la care tovarăşul îşi va face bagajele şi va porni înspre ei. Astfel, au fost prompt informaţi că în dimineaţa unei minunate zile de mai un furgon de tipul celor ce transportă mobilier, avîndu-l în cabină lîngă şofer chiar pe tovarăşul Ion Istichiu, a demarat în direcţia nord.
        Zarurile au fost, aşadar, aruncate sau, cu alte cuvinte, viitorul depindea acum numai de ei. Tovarăşul Ion Popescu Popăscu, adjunctul fostului şef, a convocat imediat secretarii, amicii, alte persoane de mare încredere, şi toţi împreună, cu forţe coroborate, au procedat fără cîrtire, metodic, cu calm la pregătiri.
        Liniştiţi că dinspre partea avangardei au făcut o treabă perfectă, cum scrie la cartea de protocoluri, şi ştiind că de-acum nu mai puteau fi luaţi chiar ca din oală, au răsuflat o dată adînc uşuraţi. Apoi au procedat, rînd pe rînd, la toate celelalte manevre curente al căror scop este, în orice campanii de anverguri similare, de-a consolida o cît mai bună poziţie în spatele frontului.

        Forţe imense, dislocate din cîmpiile mănoase ale muncii, au fost dirijate de-a lungul drumului public. Sapele, coasele, celelalte unelte specifice activităţii agrare, le-au fost rechiziţionate pe loc. Li s-au oferit în schimb bidinele rotunde şi găleţi de tablă zincată pline cu lapte de var (un genist a întrebat dacă au voie să ia acasă, după aceea, bidineaua, găleata, şi i s-a răspuns negativ) şi au fost îndemnaţi să spoiască în alb virginal podeţele, teii, faţadele caselor şi, îndeosebi, gardurile. Alte persoane de profundă încredere au fost însărcinate să amelioreze aspectul anost al terenului necultivat cuprins între acostamentul drumului public şi curţile cetăţenilor. În acest sens, s-a excavat cam o şchioapă de glie străbună, de pămînt înierbat infertil, şi s-a dus peste deal, în total astupîndu-se cu el pînă la buză şapte văi şi-o vale-adîncă. Iar tractoarele desigur că nu s-au întors fără încărcătură, ci umplute cu vîrf şi îndesat cu diverse plăntuţe, abia înviate pe tarlalele noastre. Ele au fost sortate, mocirlite şi replantate cu grijă în terenul acum decopertat dintre gardurile devenite ca telemeaua de albe, şi drum. Copiii pre şi şcolari, în ziua de faţă scutiţi cu toţii de corvezile aspre ale învăţăturii, au primit două sarcini de cinste: prima, să menţină, pentru cel puţin douăzeci şi patru de ore, prospeţimea culturilor strămutate, udîndu-le cu apă stătută dar, mai ales, cu devotament, şi a doua să balizeze asfaltul cu două şiraguri paralele de păpădii luminoase, pe care, de asemenea, să le ude cît mai intens şi exclusiv cu apă stătută.
        Ceva mai multă bătaie de cap au avut cînd a fost să-i găsească noului şef locuinţă. N-au stat însă la tîrguială. Au prins în colimator grădiniţa din strada Arţarilor. Cartier liniştit, departe de blocuri, totalmente străin de maleficiile conturbaţiei, zece odăi spaţioase, acareturi, o imensă livadă cu pomi fructiferi de jur împrejur, alei cu balast alb de rîu, alte chestii.


        Au dat dispoziţii să fie un-doi evacuaţi şoimuleţii, educatoarele, celelalte tovarăşe din partea de jos a schemei de funcţii. Au detaşat cîţiva haidăi cu baroase şi răngi, să smulgă din rădăcini legănuşele, toboganele şi tot ce mai era pe-acolo prin curte din ţeavă de fier şi din lemn în verde vopsit, să le încarce pe toate în camioane şi să le facă dracului vînt la rampa de gunoi a oraşului. În final, să netezească locul cu grebla şi să amenajeze ronduri de formă ovală în care să răsădească pansele. (Educatoarea şefă a întrebat dacă are voie să o lase pe îngrijitoarea Bibbelona cu sarcina de-a le menţine prospeţimea intactă prin udări repetate, şi i s-a răspuns pozitiv).
        A mai fost concentrată o armată de meşteri. Apoi, stînd care pe unde putea, pe bordura trotuarelor din faţa clădirii golite, pe scările de la intrare, chiar pe gazonul din umbra atît de plăcută a pomilor, au început să aştepte. După calcule estimative, ţinînd cont că pe traseu au avut două pene, că au dormit peste noapte în orăşelul din munţi, că au mai făcut două pauze pentru masă şi dezmorţire, noul şef trebuia să se afle deja la frontiera sudică a judeţului.
        N-au greşit. Transul cu boarfele lui şi cu el însuşi a frînat, lung chelălăind din saboţi, înaintea splendidei vile din strada Arţarilor. Tovarăşul Ion Istichiu a sărit pe trotuar tinereşte, şi-a prins şalele cu palmele, precum căruţaşii, spălătoresele sau trupeţii la gimnastica de înviorare, şi-a rotit bustul de două-trei ori, s-a întins troznindu-şi oasele amorţite, a respirat adînc aerul îmbălsămat de mireasma pomilor înfloriţi. Abia pe urmă a văzut adunarea. Le-a zis: ce-i cu voi, oameni buni, ce se întîmplă pe-aici? Aveţi miting? A murit cineva?
        Tovarăşul Ion Popescu Popăscu, surprins de întrebarea finală, a uitat în ce buzunar a strecurat cele cinci foi de pe care trebuia să citească un discurs mic dar spontan; a răspuns, pe nerăsuflate, aproape ca în proza satirică: să trăiţi tovarăşe şef, aici nu se întîmplă nimic ieşit de pe linie, aici toate merg bine, din plin, în oraşul nostru nimeni nu moare, ci numai se naşte, sarcinile gemelare fiind într-o continuă creştere. Ne-am adunat pentru a vă instala în noua dumneavoastră locuinţă, ăia de-acolo sînt meşterii, numai meşteri mari, calfe şi zidari, noi de-aici sîntem colaboratorii preasupuşi. Vom fi fericiţi să punem mîna şi umărul la transbordarea mobilierului dumneavoastră...

        Au pătruns în clădire în ordinea descrescîndă de pe tabloul cu funcţii, şeful, adjunctul, secretarii, amicii, restul persoanelor de mare încredere. În hol şeful a remarcat că pereţii aveau zugrăveala murdară, coşcovită pe-alocuri sau chiar mîncată de ciumă bubonică, apoi că parchetul era ori putrezit, ori umflat şi denivelat de parcă trecuse pe-acolo, acum de curînd, un tractor, apoi, mai departe, că sobele de teracotă erau fisurate ori stăteau cîş... Adjunctul, pe fază, cu replica deja închegată pe limbă, s-a grăbit să întrebe dacă i se îngăduia să-i bage în priză pe meşteri, iar şeful i-a răspuns pozitiv. În timp ce zugravii, parchetarii, instalatorii, sobarii lucrau în clădire cu viteza a cincea, cum n-au lucrat în tot cincinalul trecut, şeful a ieşit cu alaiul în curte. Acoio i-a zis viitorului său adjutant: prietene, aici aş dori să-mi plantaţi nişte leagăne, dincoace, ia să vedem, da-da-da, parcă s-ar potrivi un tobogan, iar în partea aceasta, eşti atent, da?, zău că n-ar strica nişte gropi de nisip, cîteva bănci. Rondurile cu pansele nu deranjează pe nimeni, sînt sigur, cred că pot să rămînă exact unde sînt... Moartea mea, panseluţele mov! Mi-au plăcut de copil! Panseluţele mov şi filmele cu Zorro-mascatul...
        Cînd clădirea şi curtea străluceau ca paharul, şi şeful, încîntat, le-a mulţumit tuturor personal pentru treaba făcută temeinic şi iute, adjunctul a întrebat dacă au voie, în sfîrşit, să purceadă la descărcarea mobilei din trans. I s-a răspuns negativ: nu, n-are rost, prietene, să muncim pe degeaba; în clădirea asta măreaţă şi-n livada asta cu belşug de pomi fructiferi, cu aer curat, vreau să funcţioneze, începînd chiar de mîine, o casă de odihnă pentru oamenii muncii, ba nu, stai puţin, nu, n-ar fi şabăţ deloc, s-ar înghesui prea mulţi osteniţi peste noapte, he-he-he, las’ că ştim, cred că mai bine ar fi să deschideţi aici o grădiniţă de copii. Pariez că n-aveţi nimic împotrivă, nu-i aşa? Pentru mine şi familia mea, de fapt sîntem numai eu şi soţia — mai am două fete dar sînt la casele lor măritate — poate găsiţi ceva pe la bloc... Păi, la bloc, apartamente cu zece odăi şi cu parc de jur împrejur nu prea aveau. Afară de cazul că ar fi dispus să aştepte, să zicem: două-trei zile. I-ar putea construi ceva absolut special, un bungalou ca în filmele americane, de pildă: amplasat, să zicem: chiar în mijlocul parcului dendrologic municipal...
        Fugi d-aci, frăţioare, ce să facă, doar el şi soţia, în zece odăi? se întreba tovarăşul Ion Istichiu, rîzînd bonom, amuzat, cu candoare de înger căruia domnul îi dăruieşte zece perechi de aripi în plus, recompensă pentru bună purtare. Şi încă în plin parc dendrologic! Asta-i bun! Asta-i bună!, repeta printre hohote din ce în ce mai groase de rîs... Uite ce-i, prietene dragă, mi-aş dori ceva pe la blocuri, un apartament de, să zicem: cel mult trei încăperi. Nu se poate să n-aveţi voi ceva pus de-o parte pentru cazuri de, cum să zicem, de forţă majoră...

        Încă de cînd au recepţionat mesajul că ritualul străbun al primirii le-a fost spulberat cu ironii dubioase aruncate din uşa cabinei, au cam bănuit că vor avea necazuri cu dînsul. Însă nici chiar aşa, să le pretindă cazare la bloc, în rînd cu toţi cei picaţi de la ţară! Cu toate acestea, deşi se aflau în stare de alertă de gradul întîi, intuind acum clar că seismul era inevitabil, totul depinzînd acum doar de factorul timp, nu s-au gîndit — pentru că n-au avut cînd să se consulte unii cu alţii, să frămînte problema în colectiv — că puteau foarte bine să răspundă o dată şi ei negativ sau s-o scalde cumva, c-o fi, c-o păţi... Destul că tovarăşul Ion Popescu Popăscu i-a cerut tovarăşului Ion Colibacea, responsabilul localurilor şi locuinţelor noi, să-i ducă minteni în cartierul de blocuri.
        Ei bine, acolo, la bloc, tovarăşul Ion Istichiu şi-a dat complet arama pe faţă. Mai întîi a respins categoric şi într-o manieră oarecum scandaloasă — afirmînd fără jenă că-l supraestimau fiziceşte, că era cam bătrîn şi, pe deasupra, foarte fidel soţiei legale — serviciile oferite de trupa celor patru bibbeline, sosite cu mături, cîrpe, ştergare, perii, ceară de parchet, cretă pentru opturi şi afrodiziace. În schimb, a rugat cîţiva meşteri să se provoace reciproc la întreceri entuziaste de masă, să-şi aducă la stadiul de ebuliţie orgoliul profesional, mă rog, să facă ce-or şti dar pînă la urmă uşile apartamentului să se deschidă normal, ferestrele, din contra, să se închidă uşor, la robinete să curgă apă lichidă, nu fîsuri, şi aşa mai departe. Cînd treaba a fost gata şi apartamentul părea să fi devenit locuibil, le-a mulţumit amical şi le-a dat, numerar, cu un gest de largheţe olteană, cam atît cît, în condiţii curente, ar fi pretins ei înşişi de la alţi locatari...
        Consternarea celor din preajmă n-a durat însă decît un singur minut, deoarece şeful, chemîndu-l la el pe tovarăşul Ion Colibacea, şi-a recuperat integral cheltuiala. I-a zis: prietene dragă, află că eu nu dau bacşiş decît la frizer, aşa că fii dumneata bun şi scoate biştarii. Ştii dumneata pentru ce. Dealtfel, vom mai sta noi de vorbă pe chestia asta...
        Rezolvînd, după cum s-a văzut, favorabil problema locuinţei personale, şeful i-a făcut şoferului semn să tragă transul cît mai aproape. Roţile din spate abia au atins bordura trotuarului, că tovarăşul Ion Popescu Popăscu et comp, s-au pornit să emită diverse porunci mai multor forjori cu braţe vînjoase, aduşi, se-nţelege, direct din uzină: sînteţi gata, tovarăşi? Nu uitaţi că dulapurile, mesele, vitrinele stil, vor fi susţinute exclusiv din partea de jos! Cei cu unghii netăiate recent vor avea grijă să nu zgîrie lustrul! Iar acum, comanda la mine: hei ruup! Pune laba, bădfe!
        Tovarăşul Ion Istichiu nu a fost de acord cu sistemul acesta care, naiba să ştie de ce, lui i se părea de un comic nebun. Le-a zis: staţi aşa, măi tovarăşi! Cred că sîntem pe-aici mult mai mulţi decît am fi necesari. Am putea descărca un mărfar, dacă nu chiar un cargou transoceanic! Prea multe moaşe, zău aşa! O să rămînă copilul cu buricul nelegat. Aşa că...
        Le-a recomandat tuturor să se retragă în linişte, fără torţe, reţinîndu-i doar pe cei care, în strada Arţarilor, pur şi simplu ardeau să pună mîna şi umărul. Astfel că tovarăşul Ion Popescu Popăscu, secretarii, amicii, restul persoanelor de mare încredere au avut prilejul să muncească efectiv — nu prea din greu, transul fiind pe jumătate gol — în favoarea noului şef. Este adevărat că nu pe de-a moaca, întrucît dumnealui l-a plătit generos, pe fiecare în parte, cam cu atît cu cît ar fi plătit oficial o echipă de hamali de profesie.
        La plecare, dîndu-le mîna muncitoreşte, i-a sfătuit să treacă cu toţii, la prima oră a zilei de mîine, pe la serviciul contabilitate şi să roage frumos să li se reţină la plată întreaga ziuă de azi, cînd, evident, s-au ţinut de serbări sau de alte probleme, absentînd nemotivat de la slujbă...
        Cu ce au greşit, pe cine au supărat etc., etc.?

(Perpetuum comic ’83, pag. 78)