Zilele trecute, pe cînd făceam ordine în hîrtiile mele, ca să regăsesc nişte vechi însemnări despre roman, am descoperit într-un sertar un mic pachet cu scrisori îngălbenite, pe care nu numai că nu le-am mai văzut niciodată, dar despre a căror existenţă acolo habar n-avusesem. Cum au ajuns în arhiva mea nu ştiu, cum n-am ştiut nimic nici despre autorul lor, un unchi al bunicului meu patern, pe nume Galileu Coconu, la început negustor de geamuri valahe pe malul Senei, mai apoi sergent în armata lui Napoleon şi, către sfîrşitul vieţii, înainte de 1840, proprietar al unui han în Passy.
În număr de opt, scrisorile bâtrînului — adresate unei duduci din Moldova —, după ce povestesc întîmplări fără importanţă, se opresc asupra unor scene privindu-l pe Honoré de Balzac cunoscut de el în cîteva împrejurări, revelatoare pentru strania comportare a ilustrului romancier.
Într-o zi, Galileu Coconu se afla într-o piaţă a Parisului, cînd o căruţă încărcată cu lăzi şi baloturi, trasă de doi uriaşi cai normanzi, pierzîndu-şi direcţia, s-a răsturnat peste mesele înşirate pe trotuar ale unei cafenele, rănind cîţiva clienţi. Lumea adunată la locul accidentului era înspăimîntată, unii voiau să-l bată pe cărăuş, patronul cafenelei îşi plîngea nenorocul, răniţii nu mai conteneau cu văicărelile. El, Galileu Coconu, tremura de spaimă, cînd, venind în fugă, a apărut în piaţă un domn grăsuţ, ale cărui trăsături exprimau entuziasmul, bucuria.
— Minunat! Minunat! a exclamat noul venit, admirînd dezastrul.
— Dumneata eşti în toate minţile, domnule? l-a întîmpinat Coconu. Sînt cinci răniţi, inventarul omului distrus...
— Cu-atît mai minunat! a continuat fericitul.
— Nebun de legat! au spus cîţiva martori ai dialogului. Domnul e hingher sau student anatomist? Chemaţi guarzii!
— Mă numesc Balzac şi sînt romancier, s-a recomandat grăsuţul. De cinci săptămîni mă chinuiesc să aflu un sfîrşit unei cărţi; îmi lipsea o scenă tare... Iată, cînd nu mai aveam nici-o speranţă, norocul... Ce întîmplare fericită!
Aproape că uitase scena (trecuseră doi ani), că, aşezîndu-se pe-o bancă în Jardin de Luxembourg, Galileu Coconu se pomeni vecin cu straniul scriitor:
— Bucuros de revedere! a făcut Balzac recunoscîndu-l. Tocmai într-o zi ca asta...
Şi, fără să aştepte un cuvînt, a-nceput să povestească ce i s-a întîmplat, ce-l face să fie atît de voios:
— Numai mie mi se poate întîmpla ceva atît de minunat: acum vreo zece ani, am găzduit pe-o nefericită, una Marie Mais. Venită din fundul Ardenilor, purtînd în poşetă o duzină de poezii firave, cu care spera să obţină în capitală gloria şi bogăţia, fetişcana bătea pragurile redacţiilor fără pic de succes. Cineva, ştiindu-mă om de inimă, a îndrumat-o la mine. M-a impresionat mizeria ei — dormea prin ganguri, suferea de foame, nu se spălase de cine ştie cînd. Dar, mai mult, m-au impresionat dîrzenia ei de-a lua viaţa în piept, credinţa ei în poezie. Dîrzenie, domnule, în ciuda faptului că o dădea jos şi-o pală de vînt! Oricum, amărîta îmi era colegă de scris, aşa că nu m-am dat înapoi de a-i încuraja speranţele. Aveam o cameră nefolosită, i-am spus că poate să o locuiască o săptămînă, cît spunea că întîrzie răspunsul unei redacţii, după care să se-ntoarcă cu speranţele ei, la părinţi.
— O faptă bună, desigur...
— Staţi să vedeţi: fata s-a instalat în lucrurile mele, a-nceput să primească vizite, să facă pe stăpîna, să-şi deranjeze vecinii — vecinii mei. După vreo zece zile, i-am pus în vedere să plece; era de-ajuns. Mi-a răspuns, obraznic, că nici nu se gîndeşte. Tupeul ei m-a dezarmat. După alte cîteva zile de purtări ce-mi deveniseră insuportabile, am revenit cu mai multă hotărîre şi, în sfîrşit, am convins-o să se-ntoarcă acasă. A plecat, învinuindu-mă de insensibilitate şi luîndu-mi, ca să mă pedepsească, cîteva obiecte la care ţineam...
— Trebuia s-o împiedicaţi...
— Am constatat tîrziu, după ce plecase. Dar furtul m-a entuziasmat. Merită să plăteşti spre a descoperi asemenea purtare... E o experienţă... Dar lucrurile nu s-au oprit aici: au trecut anii, un pictor, căruia Marie Mais i-a făcut o figură asemănătoare, mi-a povestit că, neisprăvita, devenind — nu ştia nici el prin ce mijloace — cucoană respectabilă, frecventează case de intelectuali din Paris şi peste tot vorbeşte despre mine ca despre cel mai josnic bărbat de pe această lume... Reiese că am atras-o în casa mea ca s-o seduc, ca să... Domnule, invenţii înspăimîntătoare!
— Neruşinata! Daţi-o în judecată!
— Oh, nici prin gînd nu-mi trece. Întîmplarea, colportajul de enormităţi m-au fericit. O mai bună ocazie ca să înţeleg mentalitatea celor de vîrsta ei nici că puteam spera...
Ultima întîlnire a lui Coconu cu Balzac, în vara lui 1838, îl înfăţişează pe romancier pe culmile entuziasmului povestind amicilor cum i s-au scos mobilele şi alte bunuri la licitaţie, cum şi-a pierdut sănătatea...
Strămoşul meu n-a mai putut să suporte:
— Domnule Balzac, e prea de tot! Revin la gîndul de la început: nu sînteţi ca toţi oamenii... (a vrut să spună: „sînteţi într-o ureche", dar Coconu era un tip delicat).
— De ce, domnule? Am scris atîtea romane despre falimente; nu cunoşteam îndeaproape cum se întîmplă aşa ceva... Acum ştiu!
Dintr-o scrisoare a duducăi din Moldova, căsătorită în Bucureşti, reiese că, ulterior, a cunoscut-o personal pe Marie Mais, devenită persoană influentă în Principate, purtîndu-şi cu orgoliu numele de odinioară, bineînţeles tradus în limba locului: Maria Porumb. Şi despre Balzac auzise ceva duduca, nu putea preciza ce, în afară de faptul că tipul scrisese nişte istorioare de adormit copiii...
(Perpetuum comic ’83, pag. 75)
