Lăutarii

(Inedit)

Închinare

Lăutari din tinereţe, vechi rapsozi din urbea mică
Unde mi-a rămas, de-a pururi, cimitirul de romanţe
(Flori de gînd provinciale şi mirese pentru ştanţe
Moarte - june şi jelite - sub arcuş, de Pantilică)
Lăutari din tinereţe, îngeri bieţi şi taciturni
Foşti ai raiurilor mele înflorite-n nopţi amare
Pentru cîntecele voastre uite c-a venit o zi
Să vă fac şi eu, în fine, cum s-ar zice, o „cîntare".
O cîntare la ureche şi, cu ochii, mici, sub gene
Ca pe vremuri cînd la „Viscol" îmi cînta şi Iancu mie
Cînd bătea de miezul nopţii ceasul de la Bărăţie
Şi plîngeau pustii, pe uliţi, toamnele cîmpulungene,
Cînd purtam lavalieră (de-mi zicea „poet bazma")
Iar Alecu cocoşatul, vestă albă de pichet
Şi se ridica pe vîrfuri cînd „ardea" cîte-un falset
Dus pe strunele ghitarei parcă unse cu ceva
Şi cînd „la hodaia" care da direct cu uşa-n stradă
Iarna mai intra arare, vreun client zbicit de ger
(Vreun slujbaş la primărie, văduv proaspăt ori becher)
Şi intrau cu el odată reci balete de zăpadă...
Dar „hodaia" de la Viscol? Parcă văd şi acum rabla
De sobiţă strîmbă, veche, cu burlane rupte-n şale
Şi „năsip" turnat de-asupra (ca pe vremuri ancestrale)
Ca s-o ţie la căldură fără să plesnească tabla...
O gazorniţă-n perete la fitil mereu „cu dinţi"...


Iar - ca mese - numai două şi, pe zidul de chilie -
Hărţi de ţări şi continente, conturate-n igrasie
Ca-n atlasul de la şcoală, al lui domnu’ Mehedinţi
Mai erau şi trei tablouri. Unul, un vapor în port,
Altul „Griviţa". Căderea! Mii de turci ucişi în şanţ,
Sfîrtecaţi pe parapete. Însă, neam de dorobanţ
Nu vedeai, măcar de probă, nici rănit, darmite mort,
Cel de-al treilea, sub care mi-am cîntat cu voi aleanul
Era „fapta" cea mai crudă litografic şi păgînă
Din legendele murale de istorie română;
Tragedia levantină a lui Vodă Brîncoveanul.
Mîndru - deşi frînt de şale - cel mai crunt lovit din toţi
Sta, săracul Brîncoveanu, dominînd momentul grav
Şi privind cum zac alături în băltoace rouge-bettrave
Capete, cu bucle blonde, de coconi decapitaţi,
Iar, în fund de tot, Sultanul, aferim! cu demnitarii
Mustăcea în barba albă, cu ochi roşii de cruzime
Şi se scărpina la spate, căci simţea o mîncărime
Tocmai spre Sublima Poartă, unde sînt mai largi şalvarii...
Asta ne-a fost odăiţa cu decorul ei sumar:
Trei tablouri, soba, uşa, două mese, lampa vie
Şi-agăţată de perete mai era o colivie
Ruginită-n care - liric - vieţuise un canar
Un canar care cîntase mii de arii indigene
Pînă-n ziua tragediei (comentată cu tumult)
Cînd, cotoiul lui Codică, de la fisc - duşman de mult
L-a-nghiţit, în trei secunde, ca pe-un gălbenuş cu pene!

(Perpetuum comic ’83, pag. 86)