Directorul staţiunii de odihnă, dispecerul şef şi administratorul hotelului se înclinară zîmbitori, sărutară, ceremonioşi, mîna nevestei mele, mi-o strînseră cu efuziune pe a mea şi mă însoţiră în cameră — care era, într-adevăr, sclipitor de curată şi cu gust mobilată.
— În faţă aveţi munţii — ni se spuse — la dreapta rîul, la stînga rondurile cu flori, dedesubt barul de zi cu o muzică foarte discretă. Sperăm să vă odihniţi şi să înmagazinaţi ozonul necesar.
Toate erau admirabile.
— Să coborîm la masă — spuse nevasta — că noi n-am mîncat de ieri. Tot pe drum.
Furăm conduşi, de acelaşi trio, la restaurant. Dar nu intrarăm în sala de mese, ci cotirăm, călăuziţi cu gentileţe, spre o uşă laterală, pătrunzînd într-un splendid salon de culoarea cafelei cu lapte, cu mese sculptate şi fotolii de cauciuc, umbrite de un imens oleandru.
— Dumneavoastră veţi mînca aici. Sînteţi oaspeţii noştri stimaţi. Vă va servi numai Costică, cel mai bun ospătar al nostru.
Costică era, realmente, cel mai bun. Şi extrem de prompt. Prînzul, consistent. Berea, rece şi acidulată. Pîinea, proaspătă. Desertul, delicios.
Am dormit duşi, în mireasmă de regina nopţii şi susur de valuri.
Dimineaţa, mi-am pus o cămaşă de vacanţă intens colorată, nevastă-mea a ţinut să umble-n papuci şi ne-am prezentat la salon, să ne luăm micul dejun. Costică ne aştepta zîmbitor în uşă, ne-a urat o zi bună şi ne-a întrebat, îndatoritor, dacă dorim ouăle „omletă, ochiuri sau hemendex"...
N-am apucat însă să optăm, fiindcă a apărut un bărbat crîncen, cu cravată de piele, care ne-a făcut semn să ne ridicăm, arătîndu-ne şi direcţia spre care să ne îndreptăm: uşa.
— Tu n-ai ştiut că aici vine delegaţia? — se aspri către Costică.
— Ce delegaţie? — am întrebat.
— O delegaţie de ziarişti din America Latină. Nu puteţi lua masa aici. Mergeţi pe terasă.
Ne-am dus pe terasă, urmaţi de Costică, sugerînd un cîine credincios lovit pe nedrept. O ţinea numai în scuze şi ne propuse cîte două antreuri cu salam şi caşcaval pentru fiecare, drept compensaţie. Leorbăiam ciorba şi priveam prin perdelele subţiri de borangic la cei doi ziarişti latino-americani care-şi scoteau tacticoşi hainele, gesticulînd către interpretă.
Pe la friptura de nutrie văd că vine iar spre noi bărbatul crîncen, cu cravata de ham, flancat de şeful de sală şi de un necunoscut foarte zîmbăreţ:
— Am înţeles — mă scol resemnat — mergem să ne mîncăm desertul pe iarbă.
Necunoscutul se înclină în unghi drept şi îmi apucă amîndouă mîinile:
— Îmi daţi voie: Niculescu, de la protocolul Consiliului. Eu îi însoţesc pe mexicani.
Mă scuz rapid, milităreşte:
— Să trăiţi, noi, deîndată ce ni s-a comunicat, am şi evacuat salonul...
Persoana, toată în alb, rîde ca de o glumă bună:
— Un exces local. Stupid. Şeful delegaţiei de alături e dl. Mora, directorul unui mare cotidian din ţara lui. Zice că e prietenul dumneavoastră. V-a văzut pe fereastră şi vă roagă, insistent, să luaţi masa cu el, dacă, desigur vă face plăcere.
Îl cunosc, într-adevăr, ne-am întîlnit undeva, la un congres. La Viena, cred.
Ne îmbrăţişăm cu efuziune:
— Querido amigo!
— Caro Mora!
O pupă, latin-meridional, şi pe nevastă-mea, care zîmbeşte cu bună cuviinţă — ceea ce-i dă curaj şi celuilalt delegat să procedeze aşijderea.
Mîncăm copios, bem un vin nemaipomenit, „care nu se găseşte în comerţul de stat şi cooperatist" — ni se precizează, la ureche — şi pălăvrăgim voioşi vreo trei ore, dîndu-ne din nou, reciproc, cărţile de vizită şi urîndu-ne la revedere „oriunde". Dl. Mora pleacă de la noi direct în Alaska, să vadă nu ştiu ce conductă.
Două zile luăm masa liniştiţi în salon, singuri, serviţi impecabil de înaripatul Costică. A treia zi, sîntem conspectaţi cu un ochi întunecat de o persoană congestionată, cu guler de celuloid, care după ce ne priveşte fix, iese grav.
Apare numaidecît administratorul hotelului, fîstîcit şi vizibil transpirat. Ne cere o mie de scuze. Face o sută de temenele. Însă tovarăşul secretar general al Ministerului, care a venit cu familia (sînt nouă persoane) şi care-l aşteaptă şi pe ministrul adjunct cu doamna, a fost foarte supărat „că a găsit lume străină în salonul bej", i-a promis că-l dă afară şi ne-a poftit să trecem imediat „în restaurant, la un loc cu toată lumea, să nu umblăm după favoruri". Trecem, bineînţeles, cu castroanele în mîini şi lingurile la subsuoară, în restaurant, lîngă doi bătrîni cuminţi, care-şi moaie pîinea în supă şi o clefăie cu demnitate. Secretarul general soseşte cu toţi cei opt ai săi în monom, defilînd printre două şiruri de ospătăriţe, mistuindu-se apoi în răcoarea salonului. Culoarul viu se păstrează întrucît, între timp, a apărut şi adjunctul, cu soţia, o femeie încă tînără, cu coc înalt şi mers elastic. Ca toate femeile, cum e şi în urma bărbatului ei, aruncă o privire circulară peste sala de mese. O descoperă, cu un ţipăt prietenos, pe nevastă-mea. Bărbatu-său rămîne pe loc. Lumea se uită la noi. Ne ridicăm, fireşte, în picioare. Cei doi bătrîni, năuciţi, se scoală şi ei.
Doamnele se sărută, se mîngîie, sporovăiesc destins „tu aici?" „cînd ai venit?" „vai, ce-ai slăbit!", „dar ce bine-ţi vine cocul!" etc. Ministrul adjunct n-are încotro, se apropie, destins şi curios. Ne recomandăm, se recomandă.
— Dragă — face doamna — ea e profesoara mea iubită, de care ţi-am vorbit de atîtea ori. Iar dînsul e soţul ei, trebuie să-l ştii.
Ministrul dă din cap că mă ştie, dar nu prea convins, apoi observă maliţios că stăm în centrul salonului ca nişte artişti amatori pe o estradă cu public gratuit împrejur şi propune, afabil, să luăm cina împreună.
— Cum putea fi tovarăşa, profesoara ta — îi zice nevestei sale în timp ce călcăm din nou pe lunga cărare persiană din salon — cînd e mai tînără ca tine?
— Vai! — se roşesc amîndouă. Şi nevastă-mea explică: „Sîntem de-o vîrstă... Dar eu eram mai veche în meserie, şi de aceea..."
Secretarul general e în picioare, cu tot tribul personal. Îi sîntem recomandaţi, şi pe faţa lui negricioasă se lăţeşte imaginea celei mai furibunde fericiri:
— De cînd voiam să vă cunosc! Dacă ştiam... Dacă aş fi ştiut că sînteţi aici...
În patruzeci de secunde se lungeşte masa, se trag fotoliile alături, se aduc tacîmuri noi şi o luăm de la capăt, mîncînd încă o dată salamul şi caşcavalul de „antreu", plus o roşie retezată de care, în prima ediţie, nu beneficiasem.
— Dumneavoastră — ne declară solemn, a doua zi, responsabilul staţiunii — nu vă mai mişcaţi din salonul ăsta, oricine ar veni şi orice v-ar spune... „Ascultă — îi notifică, sever, administratorului hotelului — dacă-l mai împiedici pe dumnealui să mănînce aici, e ca şi cum mi-ai interzice accesul mie".
De pe chipul smead al administratorului reiese fără dubiu că o atare eventualiate e cu desăvîrşire exclusă.
Dar după cinci zile se anunţă o delegaţie condusă de Marele Muftiu al unei respectate republici islamice. Încep pregătirile: feţe de mese noi, petale de trandafiri pe farfurii, furculiţe legate cu panglicuţe-fistic şi pernuţe de burete pe spătarele scaunelor, prinse cu un fel de şnururi lungi, albe, amintind dispozitivul de fixare a indispensabililor bărbăteşti de glezne. Atrag atenţia celuilalt membru al familiei mele că va trebui, totuşi, să ne căutăm un loc convenabil în interiorul stabilimentului, pentru răstimpul înaltei vizite musulmane. Personalul nu spune nimic, dar şeful de sală ne priveşte cu ochi lăcrimoşi şi, cînd se dă pe după stîlp, îl auzim oftînd discret.
În ziua cu pricina, pe la 12, luăm loc, din proprie iniţiativă, la o masă retrasă, lîngă bucătărie — care avînd un scaun defect şi unul lipsă oferă posibilitatea unui prînz intim, în doi. Un număr mare de persoane cu funcţii hoteliere şi alimentare vin să protesteze, să ne invite, duios şi formal, a ne relua locul în „salonul bej", dar e limpede că, refuzînd, le ridicăm bolovanul de pe suflet: sînt recunoscători că nu-l vom jena pe oaspetele de seamă, în timpul consumului de friptură berbecească. Ciuguleam tocmai strugurii mărunţi de Topraisar, serviţi ca desert, cînd văd că se apropie de noi un om distins, cu mustaţă deasă şi sprîncene stufoase, într-un costum albastru impecabil. Se aplecă elegant: „Sînt tovarăşul... şi rosteşte un nume; după care şi titulatura ministerului aparţinător:
— V-aş fi îndatorat — zice, cu glas melodios baritonal — dacă mi-aţi acorda cîteva minute.
Arunc restul de strugure şi mă scol de pe scaun, evident decis să-l urmez.
— Singur, sau şi cu ea? — arăt vag, către nevastă, care rămăsese cu o bobiţă în mînă.
— Şi cu doamna, dacă-i face plăcere, bineînţeles, şi n-o supără. Altminteri, eu pot aştepta.
— Noi am terminat masa, aşa că...
— Ah! Aţi şi mîncat?
Personajul pare sincer contrariat.
Ieşim în hol; ne îndrumă, prevenitor, pe coridoare, în timp ce soţia îmi suflă în ureche, stins, dramatic: „Să mă duc fuga, să-ţi aduc măcar haina şi basca?" Îi fac semn că şi aşa e prea tîrziu, omul nostru deschisese uşa unui birou elegant, pe care nu-l ştiusem şi ne poftea să şedem în fotoliile profunde. Ne oferă ţigări. Refuzăm. Ne întreabă dacă am dori un coniac. Mulţumim, nu e cazul.
— Vă supărăm — începe, puţin încurcat — în legătură cu prînzul şi cu cina de azi...
Răspund iute, pe nerăsuflate:
— Ştim, sîntem informaţi, nu mai călcăm niciodată în salonul bej, vă asigur.
— N-a fost vina noastră — sare şi nevastă-mea, mai volubilă decît deobicei — direcţia ne-a poftit, noi n-am cerut, ministrul ne-a chemat, adică soţia lui, dar pe urmă, azi, ne-am retras, vă rugăm să ne scuzaţi, nu mai intrăm deloc acolo, dealtfel mai rămînem în staţiune doar trei zile şi pe urmă plecăm, s-a terminat şi cura, şi vacanţa.
— Cunoaştem — spune interlocutorul, elegant — ştim că au fost nişte întîmplări cam neplăcute, că aţi suportat şi o anumită comportare necivilizată, la un moment dat... Vă rog însă să-mi permiteţi...
— Nu ne plîngem de nimic. Iar dacă sînteţi de părere, cît timp e delegaţia, aici, noi putem pleca şi într-o excursie prin ojete, la Valea Seacă, ni s-a spus că e un loc foarte pitoresc, durează două zile, cu cazare la motel...
— Misiunea mea — insista tovarăşul, încrucişîndu-şi degetele şi arătîndu-ne două manşete imaculate, cu butoni de argint — e sa vă captez bunăvoinţa...
Îl informez însă rezolut:
— Tovarăşe, totuşi vă rog să nu mai stăruiţi: cît vor fi oaspeţii aici, pur şi simplu noi nu vom mînca. Amîndoi sîntem cam plinuţi şi o zi de post ne va prinde cît se poate de bine.
Omul îşi drege vocea şi se uită în tavan:
— Misiunea mea — reia, cu tonul neschimbat — e să vă captez bunăvoinţa în următorul sens: dacă aţi accepta să luaţi prînzul (acuma văd că sînt deplasat, am întîrziat) dar măcar cina, cu delegaţia islamică, pe lîngă care sînt acreditat.
Îl privesc ţintă, fără să înţeleg.
Nevastă-mea se uită la mine, neliniştită:
— Ai fost coleg cu Muftiul? V-aţi cunoscut pe undeva?
Neg. Dar evaziv. Mai ştii...
Sîntem lămuriţi pe îndelete:
— Marele Muftiu şi-a exprimat dorinţa să stea de vorbă şi cu oameni obişnuiţi, nu numai cu oficialităţi. Nu putem să nu-i satisfacem dorinţa, dealtfel firească. Ştiind ca vă aflaţi în staţiune, dumneavoastră, personalitate a domeniului în care lucraţi, şi doamna, nu mai puţin — şi se înclină curtenitor spre ea — ne-ar fi foarte agreabil, sînt convins că şi oaspeţilor, dacă aţi primi invitaţia de a-i cunoaşte şi a vă întreţine cu ei.
Primim. Cinăm cu Muftiul — un om plăcut, la vreo 45 de ani, îmbrăcat europeneşte în dril şi cămaşă de mătase, cu ochelari de aur şi bărbuţă neagră. Au loc, cu el şi cu însoţitorii, conversaţii interesante şi vii. El ne întreabă despre cîte unele, noi îi răspundem ce şi cît ştim. El îşi exprimă diverse opinii, noi le ascultăm deferenţi. El rosteşte rugăciuni, noi asistăm respectuoşi. El îmi cere îngăduinţa s-o binecuvînteze pe nevastă-mea în legea sa, eu sînt de acord, după ce mă interesez, politicos, dacă ceremonia poate avea loc în prezenţa mea. Muftiul rîde puţin şi zice că pentru această întrebare mă vă binecuvînta şi pe mine. Ne dă cartea sa de vizită şi ne pofteşte să venim în ţara lui, unde ne va primi ca prieteni buni. Noi răspundem că vom fi fericiţi să-l reîntîlnim. Ne despărţim în cei mai buni termeni posibili.
A doua zi, înainte de micul dejun, stăteam nehotărîţi în hol, neştiind încotro s-o apucăm pentru ceaiul de dimineaţă. Eram însă aşteptaţi chiar în uşa restaurantului de trio-ul directorialo-administrativ, deosebit de afabil.
— Stimaţi tovarăşi — începe administratorul — de azi înainte nu vă servim decît în salonul bej. Şi nu vă mai serveşte nimeni în afară de mine personal. Dumneavoastră veţi hotărî, în fiecare dimineaţă, meniu-ul. Şi, ca să ştiţi: cît staţi la noi, salonul bej rămîne, în întregime şi exclusiv, la dispoziţia dumneavoastră.
Protestăm. Încîntaţi, dar protestăm. E prea mare sforţarea, prea mare cinstea, n-o merităm etc; însă de-a surda. Costică primeşte sarcina să stea de gardă la uşă, pentru ca nu cumva să fim deranjaţi de vreun curios, ori vreun impostor.
A durat o zi şi jumătate.
Ne trezim cu un cetăţean masiv, cu figură de boxer, care tîrăşte după el tot cortegiul de responsabili ai locului. Urlă, răguşit, într-o direcţie imprecisă:
— Cine i-a băgat pe particularii ăştia aici? Cine sînt ăştia?
Suita e mută. Directorul staţiunii, livid, vrea să dea o explicaţie la ureche. Personajul ridică tonul şi mai sus:
— Nu v-am spus să nu băgaţi pe nimeni aici, că venim noi? Cu cine paştele mă-tii am vorbit — se îndreaptă spre administrator, — nu cu tine? Şi voi ce păziţi aici, fire-aţi ai dracilor de căpuşe? răcneşte, global, către ceilalţi.
— Domnule — mă ridic, aferat — felul dumitale de a te pronunţa...
— Hai, hai, valea — se răţoieşte intrusul — şi să nu vă mai prind pe-aici... Alt loc n-aţi mai găsit? Că dacă nu mîncaţi la salon, tuşiţi, vi se apleacă...
Ieşim fără să ne mai uităm înapoi. Urcăm în cameră, interzişi şi închidem uşa cu cheia.
— Plecăm! — rostim amîndoi, sumbru, în acelaşi timp.
Sună telefonul. E directorul staţiunii, sugrumat. Se bîlbîie.
— Părăsim hotelul imediat — răspund rece, — tocmai ne făceam valizele... A propos: pot să ştiu şi eu cine era mitocanul?
Directorul vorbeşte îngăimat şi plîngăreţ:
— E preşedintele clubului sportiv, şi au decis de-abia înainte cu o oră să sărbătorească aici, la noi, victoria de ieri... Că ieri am cîştigat meciul decisiv şi intrăm în A.
— Din partea mea, puteţi intra unde doriţi, şi în H ori în Y, eu plec acum, la moment. Şi cu individul mă mai întîlnesc eu, n-avea grijă...
— Tocmai asta e — se văicăreşte şi mai abitir directorul — că o să vă reîntîlniţi peste cîteva minute... Cînd aţi ieşit din salon, băieţii, care aşteptau, v-au recunoscut imediat, că vă ştiu de la radio şi de la televizor, şi au zis că fără dumneavoastră în capul mesei nici nu concep să intre în salon, necum să ia prînzul festiv... Şi acuma urcă toţi la dumneavoastră, în cap cu preşedintele... Mi-au luat şi toate florile, pentru doamna... Vă rog frumos să-i primiţi, vă rog eu din suflet...
N-apuc să mai răspund; pe culoar, în faţa uşii, izbucneşte un cor pe douăzeci şi două de voci: „Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască!" Preşedintele mitocan, acum cu o figură de arhanghel, deschide larg uşa, înaintînd cu buchetul de o sută trandafiri ca o pavăză.
(Perpetuum comic ’83, pag. 48)
