Aş minţi dacă aş spune că nu m-am bucurat şi eu de aceste, avantaje. Interviurile pe care le-am luat au fost uitate, poate, de mult. În schimb mi-au rămas o mulţime de amintiri de la acei oameni minunaţi cu care am stat, cîndva, de vorbă, întîmplări pe care memoria le-a înregistrat şi care, independent de voinţa mea, cu timpul, ar putea să se şteargă. De aceea încerc să redau hîrtiei cîteva, din perioada anilor 1962—1963, de pe vremea cînd eram un simplu — dar foarte entuziast — reporter.
EVOCĂRI INEDITE
Din interviul luat Mariei Tănase, ultimul din nefericire, a rămas nepublicat — din lipsă de spaţiu — această „pagină" emoţionantă, scrisă chiar de mîna ei. Şi cu talentul ei de mare... poetă!
— La vară voi pleca la Mînăstirea Neamţului. Mă năpădeşte dorul de meşterul Sadoveanu pe care nu-l pot socoti dispărut. Mă voi duce şi sînt sigură că îl voi regăsi în cerdac privind peste dealurile moldoveneşti, cu profilul sculptat în basorelief pe cel mai larg orizont pe care şi l-a putut închipui cîndva omul. Ştii de ce băteam drumul pînă la el, mai înainte?
— Cine nu l-ar fi bătut?
— Eu aveam un motiv special. Îl rugam să mă controleze dacă „zic" bine, în limba Moldovei, cîntecele pe care mi le culegeam singură. Unde aş fi găsit un profesor mai bun? Cînd mă cuprinde dorul de el merg, pentru o vreme, la Mînăstirea Neamţului. Dar nu mai pot să cînt.
— Vă înţeleg.
— Pe spiriduşul cu nume zgîriat pe coajă de palisandru, pe Arghezi, îl ţin în Dealul Piscului, ascuţit, şi viu, şi teribil de caustic. Îi trec pragul, uneori, cînd mă duc s-o văd pe maica. Eu m-am născut în mahalaua Cărămidarilor, jos, la poalele dealului pe care îşi croieşte stihul şi potriveşte vorbele, marele poet. Ne vedem rar, ca să-l necăjesc, dar îl iubesc.
— Vorbiţi-mi despre Brâncuşi.
— Ce om extraordinar! Pe Brâncuşi l-am cunoscut la New York şi l-am lăsat adormit în „porumbarul" — cum îşi denumea el patul — din atelierul de la Paris. În ziua aceea m-a rugat să-i cînt şi, ca să nu-l văd plîngînd, şi-a rezemat spinarea de a mea, întors cu faţa spre zid. Într-un tîrziu, trecînd prin multe cîntece, a adormit. Am lăsat în locul spinării mele o pernă ca să nu-l trezesc şi i-am sărutat mîna. Mai aveam o oră şi trebuia să plec spre ţară. A venit războiul şi nu l-am mai putut adormi în cîntecele plaiurilor noastre, dar aici, la Gorj, sînt cu el — şi-l iert că nu s-a întors căci traversa pusă de profani peste „Săruturile" din Zăvoi ca să-i „împlinească opera" l-a apăsat pe suflet mai bine de 25 de ani.
INTERVIU TRAS LA SORŢI
Cu Tudor Muşatescu, sau Nea Tudorică după cum îi plăcea să i se spună, era o plăcere să stai de vorbă. Răspunsurile nu aveau nevoie de pauze spre a fi şlefuite, spre a li se adăuga sarea şi piperul. El se afla întotdeauna în acea stare de graţie, de-a fi spiritual şi interesant, la orice oră din zi şi din noapte. Pentru un reporter, un astfel de interlocutor e mană cerească. Şi totuşi... Cînd m-am dus în strada Luigi Cazzavillan ca să procedăm la elaborarea interviului, eram convinsă că plec cu el gata scris. Dar n-a fost aşa. A trebuit să scriu vreo cinci, în tot atîtea vizite, pentru că maestrul, la o oră după ce plecam, mă suna la telefon invitîndu-mă la el pentru a doua zi, cu invariabila scuză:
— Nu e bine. Hai să vedem cum îl putem întoarce şi mai bine.
— Maestre, i-am spus într-o zi, gata! Dacă mîine nu intru cu el în tipografie, sînt în pom.
— Şi ce propui?
— Să alegem unul dintre ele şi să-i dăm drumul.
— Păi, cine mai ştie acum care e mai bun?
— Îl tragem la sorţi.
Ideea l-a amuzat şi aşa se face că am reuşit să duc la tipografie — cu o întîrziere doar de două zile — primul dintre cele cinci interviuri.
O CONVORBIRE CARE N-A AVUT LOC
Cel mai dificil interviu a fost cel luat poetului Marcel Breslaşu. Chiar de la prima discuţie prin telefon şi, apoi, la vizitele pe care i le-am făcut la redacţia „Secolului XX", mi-a spus, categoric, că nu obişnuieşte să dea interviuri şi cel mai bun lucru ar fi să mă... calmez. Dar, cum conducerea redacţiei insista asupra acestui interviu, cu un argument la care nu aveam replică („ce fel de reporter eşti dacă nu te pricepi să-l convingi?") am recurs, în disperare de cauză, la un fals. Interviul a apărut, ocupînd o pagină întreagă de revistă, fără să fi avut cu poetul vreo convorbire, în afara celor de refuz. Singura circumstanţă atenuantă era aceea că lucrarea se prezenta într-o formă nemaiîntîlnită pînă atunci. Iată cum arăta, de pildă, finalul acestui insolit interviu:
Discuţia plăcută, punctată de condei
Ar mai dura, probabil, dar trebuie să-nchei.
E-aproape şase. Timpul se duce ca nimica...
Reporter: Maestre, ţineţi minte că aţi scris şi la „Urzica"? Aţi fost chiar şi-n colegiu. Sau aţi uitat cumva?
Breslaşu: Cum pot să uit cînd astăzi lucrez cu dumneata?
Reporter: Ce credeţi că-i umorul în ritm şi rimă strîns?
Breslaşu: Ceva de care rîdem... cînd nu este de plîns.
Reporter: Ce mari proiecte, planuri, aveţi de viitor?
Breslaşu: Acestea, deocamdată, privesc pe autor.
Şi, fiindcă timpul fuge cu-atîta-nverşunare,
Mă laşi să pun, la rîndu-mi, o singură-ntrebare?
Reporter: Cum nu, maestre dragă, vă rog, nu-i nici un bai.
Breslaşu: Aş vrea să ştiu (surîde) mata ce vîrstă ai?
(Îi spun şi-l văd zîmbind prin fumul de tabac)
Ce tînără! Şi parcă vorbim de, hăt!, un veac!
(E clar că mă invită, destul de fin, să tac
Şi să-mi adun hîrtia, notiţele, plaivazul...)
Reporter: Maestre, mă voi duce...
Breslaşu: Păcat! Se duce hazul...
La cîteva zile de la apariţia aşa zisului interviu primesc un telefon. Glasul lui Marcel Breslaşu nu prevestea nimic bun.
— La ora unu te rog să vii pînă la „Capşa". Sper că ştii de ce.
Cum să nu ştiu? Consultasem chiar Codul Penal. M-am dus, totuşi, imaginîndu-mi, fără efort, ceea ce avea să urmeze. Dar mă înşelam. Poetul, împreună cu soţia sa, mă invitaseră la o masă de zile mari. În cinstea „interviului" s-au băut şi cîteva pahare de şampanie.
— Noroc că l-ai scris bine, mi-a spus Breslaşu la un moment dat, altminteri...
O FARSĂ A LUI TĂUTU
Exista, cîndva, o persoană foarte influentă, care se îndeletnicea şi cu scrisul, dar fără prea mult har. Într-una din zile, Nicolae Tăutu, de-a cărei prezenţă ne bucuram toată redacţia, s-a gîndit să-mi facă o farsă. A întîlnit personajul despre care vorbeam la una din mesele restaurantului „Trocadero" şi, intrigat la culme, s-a apropiat de el, pomenindu-mi numele:
— Ce-avuseşi, dragă, cu fata? Că scrie cu umor, săraca...
— Scrie, cine zice că nu? Dar de ce-i spui „săraca"?
— Cum? Nu ştii? A dat-o afară Baranga fiindcă n-a fost în stare să-ţi ia interviul.
— Ce interviu? Am fost la Sinaia, nu ştiu nimic.
— Te-a căutat şi la Sinaia, dar nu te-a găsit.
— Aşa-i, că m-am dus cîteva zile la Predeal. Dar pentru atîta lucru s-o dea afară? Nu se poate.
— Dacă-ţi spun... Acum lucrează la „Victoria" vinde frigidere şi aspiratoare de praf.
— Nu cred, dragă.
— Întreabă-l şi pe Mihu, că şi-a luat ieri un „Fram" Trebuie să intervii.
— Dă-mi numărul ei de telefon.
M-a sunat chiar în acea seară. Spunîndu-mi cine e, am rămas puţin nedumerită, dar nedumerirea s-a transformat în spaimă cînd l-am auzit tunînd în receptor:
— De mîine nu mai lucrezi acolo. Gata! S-a terminat. Vorbesc eu cu Baranga.
— Dar ce s-a întîmplat?
— Ştiu tot. Mi-a spus Tăutu. N-are rost să discutăm acum.
— Vreau să întreb, totuşi...
— Scrie-mi întrebările şi-ţi răspund cu plăcere. Trimitemi-le în plic!
Toată noaptea m-am chinuit să descopăr motivul unei atît de crunte supărări. Abia spre dimineaţă mi-am adus aminte că a pomenit numele lui Tăutu şi m-am liniştit. Cînd am aflat ce ispravă făcuse colonelul am intrat din nou în panică: vrînd-nevrînd, trebuia să iau interviul! De luat nu era greu, dar de apărut... M-a salvat, din fericire, tot Tăutu. I-a telefonat personajului, avîndu-mă de-a dreapta, „sub supraveghere" cum s-ar zice:
— Dragă, l-a anunţat el. Lucrurile s-au aranjat. A fost chemată înapoi dar n-o mai lasă să se ocupe de interviuri. Deocamdată. Ce vrei, nu putea nici Baranga să recunoască, aşa, pe de-a-ntregul, că a greşit!
DUPĂ 20 DE ANI
În activitatea unui reporter există, uneori, şi momente neplăcute. Astfel, s-a întîmplat ca, într-una din zile, să iau un interviu, să-l scriu şi să rămînă în sertar din cauza că cel ce trebuia să dea aprobarea pentru apariţia lui a avut, cîndva, un diferend cu persoana intervievată. Am păstrat însă interviul, cu sincera părere de rău, de-a fi tulburat, fără voia mea, un om pe care îl respect şi îl admir foarte mult. E vorba de marea noastră actriţă Eugenia Popovici!
Îmi fac datoria de-a publica acest interviu, fără să intervin deloc în materialul de-atunci. Să-i sărbătorim, deci, împlinirea a 20 de ani de cînd...
DE VORBĂ CU ARTISTA EMERITĂ EUGENIA POPOVICI
Ghiocei!
Nici nu se putea ca artista Eugenia Popovici să locuiască pe o altă stradă decît aceea al cărei nume i se potriveşte atît de bine: delicateţe, sinceritate, floarea primăverii.
— Locuiţi de mult aici?
— Da! Am copilărit pe această stradă.
Zîmbesc. Mi-o închipui pe eleva din „Steaua fără nume" sărind într-un picior de-a lungul străduţei, în elanul celei dintîi pasiuni.
— Da, de pe atunci eram îndrăgostită de teatru. De fapt, aceasta a fost prima mea pasiune.
Îmi pare rău că n-am cunoscut-o mai de mult pentru că şi eu am copilărit... pe aceeaşi stradă. Dar, cine ştie? Poate că ne-am întîlnit, cîndva, la taraba cu acadele din colţul Tunarilor. Poate. Dacă aş fi cunoscut-o atunci n-ar mai fi trebuit s-o întreb acum:
— Aţi jucat teatru şi în liceu?
— Desigur. Eram vedeta şcolii, îmi aduc cu plăcere aminte de „creaţiile" din „Chiriţa în voiaj" sau de recitările sonetelor lui Shakespeare. Toţi profesorii mă îndemnau să mă fac actriţă.
— După cum se vede, aţi fost o elevă... ascultătoare.
— N-a fost uşor. Meseria de actor nu era sigură, aşa că tata...
— V-a înscris la Drept? Oricum, talentul...
Rîde. Nu, nu s-a înscris la Drept, dar era aproape... Adică la Litere.
— Aţi părăsit, deci, scena înainte de-a vă sui pe scenă?
— Deloc. Am urmat, paralel, şi Conservatorul, pe proprie răspundere. Am fost eleva regretatei Maria Filotti. Mi-aduc aminte cum, în anul II, m-a luat de mînă şi m-a dus ia Teatrul Naţional. Aveau nevoie de o fetiţă în „Richard al III-lea".
— Era un „rol"?
— Şi încă ce rol! Două replici, dintre care ultima: „De ce plîngi, bunicuţo, atît de des?" Mă emoţiona pînă la lacrimi. În sfîrşit, eram artistă!
— Succesele care au urmat..., anticipez eu.
— De ce te grăbeşti?, mă corectează. N-a urmat nici un succes.
Şi ochii Eugeniei Popovici capătă luciul reţinut al lacrimilor. După o pauză, în care desprindem coaja sîngerie a două mere, începe să-mi spună:
— Terminasem Conservatorul. Într-o mînă cu o servietă doldora de cărţi... de gramatică, cu o jachetă de postav cenuşie, încălţată cu ciorapi de aţă şi cu ghete în şireturi, ba şi cu o umbrelă şuroind de apă în mîna cealaltă, m-am prezentat în cabinetul somptuos al Teatrului Naţional. Directorul a privit uluit „costumul" cu care aveam îndrăzneala să intru în viaţa de artist, şi m-a întrebat: „Dumneata vrei să faci teatru?" „Da!" „Îţi dai seama că eşti blocată de"... şi mi-a înşirat o serie de nume „celebre" în acea vreme. „Nu-i nimic. Voi aştepta!" Şi, ce e drept, am aşteptat: din 1936 pînă în 1945.
— Atîţia ani fără să aveţi un rol? am întrebat eu mirată.
— Am avut un singur rol, de un real succes: Oana din „Apus de soare". Pe urmă am făcut doar figuraţie. Şi tare aş fi vrut să joc! Dar pentru ca să joc nu aveam „nume" şi n-aveam nume pentru că nu jucam...
— Aveţi vreo amintire veselă din această tristă ucenicie?
— Odată, în „Harap Alb", interpretam un drăcuşor care dansa în jurul unei trape în care dispărea vrăjitoarea. La închiderea trapei mi-a prins codiţa. Uitînd că sînt în mijlocul scenei am început să ţip de spaimă. S-a făcut mult haz, dar eu am plecat acasă necăjită că am fost remarcată, în acest fel, de public. Din nefericire, m-a „remarcat" şi regizorul în condica de regizorat.
— Din vremea cînd făceaţi parte din figuraţie păstraţi şi o amintire mai serioasă?
— Da, şi-mi arată un semn în podul palmei. E urma unui iatagan.
— Aţi participat la vreo luptă?
— Nu, dar o luptă tot a fost. Regizorii nu prea aveau grijă de noi, figuranţii. În „Înşiră’te mărgărite" interpretam un pitic care trebuia să traversese scena învîrtind în mînă un iatagan. M-am luptat mult cu regizorul să-mi schimbe iataganul care era — fără să exagerez — mai mare decît mine. Pentru că, în general, îmi interpretez rolurile cu conştiinciozitate, mă alegeam în fiecare seară cu o rană la mînă.
— Şi l-a schimbat pînă la urmă?
— Nu pe el, ci... pe mine! Era mult mai simplu...
— A fost un rol prea... greu, încerc eu să-i abat tristeţea. Apoi urmez: Cum de aţi obţinut mai apoi rolul Lucettei din „Bădăranii"?
— Din întîmplare: n-avea cine să-l joace.
— O întîmplare fericită. Spuneţi-mi, aţi rămas întotdeauna credincioasă Teatrului Naţional?
— Da, am avut răbdare şi nu l-am părăsit.
— Şi cînd v-aţi hotărît să rămîneţi definitiv?
— Cînd mi-a dat posibilitatea să... pornesc. Adică în 1945, odată cu rolul Agnes din „Şcoala femeilor" de Molière. De atunci nu mă mai pot plînge că n-am fost distribuită. Odată cu orientarea nouă a teatrului nostru a fost alungat, pentru totdeauna, vedetismul şi au fost apreciate, la justa valoare, posibilităţile artiştilor.
— Aş vrea să ştiu, dacă nu e cumva secret profesional, cum vă pregătiţi rolurile?
— În primul rînd le memorez... bine, ca să nu am nevoie de sufleur.
— Nu cumva îl subapreciaţi?
— Nu uita că el e... responsabil cu greşelile noastre. M-am lecuit să-l solicit prea mult, pornind de la două întîmplări. Mai de mult, în piesa versificată a lui Mircea Rădulescu „Serenada din trecut" ne aflam în scenă mai multe jupîniţe. La un moment dat, am observat că sufleurul adormise. Spontan, toate jupîniţele şi-au uitat rolul şi... s-a tras cortina. Altădată, aveam un sufleur atît de conştiincios că ne sufla şi indicaţiile de regie, încît de multe ori ne pomeneam spunînd peste replică: ia-o de păr, mută masa, ieşi pe balcon şi alte asemenea adaosuri... umoristice.
— Am observat că în ultimii ani aţi jucat în majoritatea pieselor noastre originale. Vi se par mai uşoare?
— Dimpotrivă. Piesele actuale sînt mult mai pretenţioase pentru că nu există modele... universale.
— Revăd o parte din piesele pe care le-aţi jucat: „Reţeta fericirii" de A. Baranga, „Surorile Boga" de H. Lovinescu, „Arborele genealogic" de Lucia Demetrius, „O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, „Apus de soare" a lui Delavrancea, „Bădăranii" a lui Goldoni. „Revizorul" de Gogol etc. Cum se face că treceţi cu atîta uşurinţă de la rolurile grave la cele de comedie?
— Un bun actor trebuie să cunoască toate gamele sufleteşti. În viaţă nu există bariere între tragic şi comic.
— Dar, pentru că veni vorba de umor... Spectacolele noastre de la Festivalul „Goldoni" au avut la Veneţia un binemeritat succes. Cum aţi primit felicitările pentru rolul comic al Lucettei?
— Nu mai ştiu. Eram în al nouălea cer de fericire!
— Fericire... personală?
— Nu numai personală. Mă bucuram că teatrul nostru s-a impus în atenţia publicului străin.
— Deci, tristeţile debutului au rămas ... departe. Astăzi sînteţi o artistă apreciată...
— Într-adevăr, m-am bucurat de întreaga preţuire a regimului nostru: Ordinul Muncii acordat acum zece ani, titlul de Artist emerit, Catedra de actorie a anului I de la Institutul de teatru...
— Şi Premiul de Stat — 1963!
— Ce ciudat... Au trecut 30 de ani de la data cînd am rostit prima replică pe scenă: „De ce plîngi, bunicuţo, atît de des?"...
Şi ochii Eugeniei Popovici se umezesc din nou. Sigur, de bucurie, de bucuria unei reale împliniri.
Orele trec cu repeziciune. Pe masa mare la care stăm de vorbă o aşteaptă însă cursuri, o conferinţă despre „Femeia în teatru", noua piesă în care repetă, roluri, însemnări şi... o invitaţie de la Televiziune. Trebuie să plec.
— De ce nu mai stai? Ştii doar că am răbdare...
— Atunci, încă o întrebare: care e, după dumneavoastră, definiţia umorului?
— E operaţia în care e obligatoriu ca pacienţii să moară de... rîs.
Mă bucur că am încheiat interviul cu o glumă. Pentru că, aşa cum observa şi Tudor Vianu în cronica la „Reţeta Fericirii", Eugenia Popovici ştie să rîdă şi să plîngă atît de frumos...
(Perpetuum comic ’83, pag. 11)
