Am început să fiu
atunci pre cînd am început să văd,
copil fiind, pe omul viu
cum îşi transformă trupul în Irod.
Şi-atunci mi-am zis, cu un surîs,
că existenţa nu... există,
că osul meu cel rîsu’ - plîns
e-n perioada cea cubistă,
în care domnul Picasso
făcuse-un Re doar dintr-un Do
şi un patrat, cum Si bemolul,
din bietul alb din var de oul.
Apoi, am zis că nu exist
cînd am văzut că sînt atare
extrem de impresionist
la Maraton în alergare.
Fusei de toate eu la viaţa mea:
şi om firesc şi realist
şi supra-extra-hully-gully ca o stea
purtînd Breton de suprarealist.
De-aceea astăzi sînt cam înfundat la nare
şi blînd întocmai ca un miel:
m-au tras... curente literare
de-am răcit şi eu niţel.
Şi-am devenit apoi angelic
şi m-am pictat în stil fovist,
iar mai la urmă, psihedelic,
m-au tatuat în indian turist.
Căci, vorba prietenului meu Prévert,
cu care am băut în Franţa:
„Nichita, eu nu o să-ţi iert
nici Saxa nici faianţa.
În cinstea ta m-am îmbrăcat
în pantalon albastru ca de mare.
Da’ ştii de ce? Tu ai văzut mîncare
albastră, de mîncat?"
Apoi, deodată, m-am cam răzgîndit
ca să mă fac şi eu actor
la Teatrul Globus cel vestit,
cel al Şecspirilor,
dar cînd mi-au tras aplauza neîntrerupt,
cu stînga peste-obrazul drept,
cu dreapta peste-obrazul stîng,
de bucurie mi-a venit să plîng.
Atît de tare mă dureau obrajii,
c-am zis să o iau de la-nceput!
Ai noştri ca şi brazii!
(Perpetuum comic ’83, pag. 8)
