Cine îşi mai aminteşte astăzi de Petrache Lupu şi de minunile sale? Mulţi? Puţini? N-am cum să stabilesc. Eu, unul, mi-l amintesc bine de tot.
Maglavitul devenise loc de pelerinaj. Cu toţii se înghesuiau să-l atingă pe „sfînt" cu mîna sau să vadă locul unde Petrache Lupu s-a întîlnit cu „Moşu’” şi au stat de vorbă. Se proiecta ca pe locul acela să fie ctitorit un lăcaş sfînt. Propaganda în jurul minunii de la Maglavit era susţinută intens de jurnalul cinematografic, de revistele şi ziarele subvenţionate de palat, ori anumite ministere. Înflorise acolo un comerţ de invidiat, dar ciobanul nu se grăbea să-i „izgonească" pe negustori de pe „treptele templului". Nu auzise, pesemne, de pilda înaintaşului său. Sute şi mii de pelerini dormeau pe cîmp, în condiţii igienice de nepermis... Se formaseră coloane de suferinzi şi schilozi ajunşi acolo ca vai de lume, doar-doar vor apuca să sărute mîna ciobanului şi, astfel, să se tămăduiască. Oamenii zăceau în cîmp răbdători, căci erau zile şi nopţi cînd Petrache Lupu nu „lucra", ci pur şi simplu se sihăstrea, pentru a avea noi convorbiri cu „Moşu’".
O întîmplare adevărată am trăit-o şi eu, caracterizînd cum nu se poate mai bine psihoza colectivă dezlănţuită de „minunea" de la Maglavit. Locuia pe calea Văcăreşti un măcelar — nea Max —, n-o ducea omul rău deloc cu dugheana sa, căci avea ce vinde şi celor avuţi şi celor săraci. Într-o zi, însă, nea Max nu s-a mai putut ridica din pat, îl anchilozaseră picioarele de la genunchi în jos. Începuse bietul om să-şi tîrască trupul greoi în cîrje. Cînd la urechile infirmului au ajuns faptele ieşite din comun ale „ciobanului cel sfînt", n-a mai stat pe gînduri şi, deşi nu era de religie ortodoxă, ci mozaică, a plecat şi el la Maglavit, liniştindu-i cu înţelepciune pe conaţionalii intrigaţi de hotărîrea luată: „Dumnezeu e unul pentru toţi oamenii pămîntului!"
Vă închipuiţi ce tensiune a lăsat măcelarul în urma sa, chiar pe cea mai animată porţiune a căii Văcăreşti, cuprinsă între primăria de Negru şi strada Căuzaşi. La ceainării şi cafenele, funcţionarii şi meseriaşii, sorbind din farfurii ceai şi sugînd zahăr, numai de Max şi Petrache Lupu discutau. De fapt, erau într-o aşteptare fundamentală, cum ar afirma astăzi criticii literari.
A trecut o săptămînă, a mai trecut una. Abia în cea de-a treia Max s-a întors acasă, într-o birjă care intrase triumfător pe calea Văcăreşti, căci oricine avea ochi putea lesne să descopere că măcelarul revenise în cartierul său iubit fără cîrje. Zvonul minunii s-a întins cu o viteză oricum mai mare decît aceea a trăsurii. Fireşte, la uşa locuinţei sale s-a bulucit lumea dornică să ia act de minunea cea mare. Eram şi eu la „faţa locului". Cu toţii aşteptam să-l vedem pe nea Max coborînd zglobiu din trăsură. Dar gestul măcelarului tămăduit întîrzia. Ne-am lămurit doar atunci cînd l-am auzit strigînd furios atît curioşilor, cît şi nevesti-si:
— Ce vă holbaţi aşa? Că nu mai am cîrjele? Ei da, nu le mai am... că mi-au fost furate! Ce, n-aţi mai văzut aşa minune!? Adu-mi, femeie, cealaltă pereche de cîrje! Să dau odată drumu’ birjarului...
(Perpetuum comic ’83, pag. 191)
