Obişnuiam, Evelina şi cu mine, să ne petrecem concediul de odihnă la ţară, unde soacră-mea — Dumnezeu s-o odihnească — ne lăsase moştenire o căsuţă cu două odăi: aer, linişte, răcoare... doar cu aprovizionarea aveam necazuri.
Tot chinuindu-mă cu gîndul cum s-o scot la capăt, la o cotitură îmi iese în cale fabrica de produse lactate. N-aş putea spune că directorul Promoroacă mi-e prieten, dar de salutat ne salutăm cu multă fervoare. Ba o dată sau de două ori, ne brodisem la un pahar cu vin.
Îl rog pe portar să arunce cîte o geană şi pe la rabla mea pe patru roţi, după care mă înfăţişez la cabinet.
— A, bine aţi venit, bine aţi venit pe la noi, tovarăşe ziarist, mă întîmpină Promoroacă cu o mină voioasă. Vă rog să luaţi loc. Îndată sînt al dumneavoastră. Apoi s-a întors către un salariat:
— ... şi bagă de seamă, Ciupitule, dacă te mai prind cu un gram de unt scos pe poartă, îţi desfac contractul de muncă. Să n-avem vorbe!
După muştruluială şi-a confecţinat o figură dulce, după care m-a prins uşurel de braţ:
— Şi acum să mergem, tovarăşe Mirean.
M-am pomenit condus prin secţii. Parcă nu-mi venea la îndemînă să-i spun dintr-odată pricina abaterii mele din drum.
— Ştiţi, articolul dumneavoastră de anul trecut ne-a prins bine, foarte bine. A fost prelucrat şi în Comitetul oamenilor muncii. Sever, incisiv, dar adevărat. Dacă mai întîlniţi o femeie fără halat sau fără basma...
— Dar eu, tovarăşe director, trecusem...
— Frăsino, ia adă pentru tovarăşul ziarist un castronaş cu smîntînă şi o linguriţă. Dar fuguţa, măi fată. Ce-aţi vrut să spuneţi tovarăşe Mirean?
— Venisem pentru o bujie...
— Aşa, bravo Frusino. Ia gustaţi, gustaţi tovarăşe ziarist.
— Îmm, e grozavă. Te unge la inimă.
— Dar poftiţi, şi dincoace, la caşcaval. A, am introdus higiena şi disciplina în toată fabrica. Dacă mai găsiţi vreun ciob de sticlă prin iaurt sau măcar un firicel de păr... Măi Niculae, ia adă tu să guste şi tovarăşul de la „România..."
Mă plimbam fermecat din secţie în secţie. Untul mai ales, galben şi gras, se topea pe limbă. Observasem însă un amănunt: după fiecare gustare, directorul făcea cîte un semn discret unui maistru care se ţinea umbră de noi.
Mă îndreptam împreună cu directorul spre ieşire. Cerberul de la poartă, care mă puricase vajnic la intrare, acum moşmondea ceva pe lîngă Trabantul meu. Cînd să-mi iau rămas bun, deodată mi-am amintit de obiectivul vizitei mele:
— Dar, tovarăşe director, bujia!
— Care bujie?
— Păi nu v-am spus? Mi s-a ars o afurisită de bujie şi acum mă tem că n-o să mai pot ajunge pînă la Slătioara, să-mi pup nevasta.
— A, da, păi sigur, bujia, şi s-a repezit la maşina lui, parcată alături, a scotocit prin lădiţa cu scule şi mi-a întins obiectul solicitat: Poftiţi.
— Mulţam. Cît mă costă?
— Ce? a exclamat cu ochii lărgiţi.
— Bujia.
— A, da, bujia. Păi... nu mai mult decît preţul de cost.
— Poftim, scuzaţi deranjul.
— Dar ne-aţi făcut plăcere, literalmente plăcere. Sperăm că viitorul articol o să ne reabiliteze în faţa opiniei publice... La revedere, la revedere şi vă rog să transmiteţi stimatei soţii omagiile noatre cele mai respectuoase.
Odată ajuns acasă, trag maşina în curte, dar nu apuc bine să cobor cînd Evelina, răsărită în prag, mă şi luă în primire:
— Ei, bărbate, ai adus ceva sau te-ai întors iarăşi cu mîna goală? Că acum satul a ajuns să se aprovizioneze de la oraş.
— Vezi şi tu prin portbagaj, am îngînat eu în dunga gurii. Ştiam că o să-mi facă muzicuţă... dacă nu cumva şi mai rău. Nu apucasem în grabă să iau decît un pui de găină pricăjit.
— Nucule, Nucuşorule, Nuculeţule, unde pleci? Hai, vin’ fuguţa de mă ajută.
Glasul nevesti-mii era uns cu miere. M-am întors din tindă unde mă refugiasem din pricini de sănătate şi m-am apropiat tîrîş de maşină: „Acum e acum".
— Bravo, bărbate, să ştii că ai crescut în ochii mei, şi a început să scoată rînd pe rînd din portbagaj: un bidonaş cu smîntînă, un fagure de unt, o roată de caşcaval, un burduf de brînză...
— Da, dar... m-am pomenit îngînînd ca în faţa unui miracol, bujia... omagiile respectuoase...
— Ce omagii mai respectuoase vrei decît bunătăţile astea?
— Şi... şi puiul?
Evelina prinde puiul de-o aripă şi-l aruncă peste gard.
— Pfui, ce ţi-a mai trebuit mortăciunea asta? Nici pisicile nu-l mănîncă... Şi acum hai la bucătărie să pregătim mămăliguţă. Ei, da, bărbate, să ştii că mi-ai făcut o surpriză plăcută. Hai, vino să te pup.
(Perpetuum comic ’83, pag. 194)
