Călătoria cu tramvaiul, la anumite ore, nu este chiar atît de neplăcută după cum susţin unii. Uneori e chiar amuzantă. Iată ce mi s-a întîmplat mie, de curînd.
Stăteam pe platforma din faţă — locul meu preferat — cu încă trei persoane printre care un bătrînel scundac, tuns mărunt la ceafă, cu un semn — o pată neagră, cît un dinte de porumb — după urechea stîngă.
Bătrînelul avea un fir sfătos la vorbă, că pe loc te prindea, şi, pînă să-ţi dai seama, erai înfăşurat. Vagonul tocmai trecea prin faţa tribunalului cînd bătrînelul privind lung spre clădirea aceea mare şi cenuşie, a oftat şi a început să spună următoarea poveste:
Era unul, nu mai ştiu cum se numea, n-are importanţă, venise de la Buzău să lucreze în Capitală. A lucrat el cît a lucrat, dar într-o zi, văzînd nevastă-sa că de cinci luni, de cînd s-a transferat, n-a dat pe-acasă prea des, şi-a luat inima-n dinţi şi s-a repezit la Bucureşti. De la gară, s-a dus direct la Minister unde avea el slujba. Bărbatul n-a fost deloc încîntat văzînd-o dînd buzna în birou cu valiza în mînă. A luat-o repede:
— Ce-i cu tine aici? De ce ai venit, aşa, pe nepusă masă?
— Cum, pe nepusă masă? l-a înfruntat ea. Tu vorbeşti? De-atîta timp n-ai mai venit acasă, de scris nu mi-ai mai scris... Ce s-a întîmplat?
— Şi pentru asta ai pornit-o, fără rost, în voiaj? Du-te acasă că am să-ţi scriu eu ce-i.
— Nu mă mişc de-aici pînă cînd nu aflu adevărul.
— Ba ai să pleci imediat!
— Ba nu plec!
S-a înfuriat el, s-a înverşunat ea, scandalul nu mai putea fi oprit. Pînă la urmă a ieşit la iveală că pricina nu era alta decît o secretară tinerică şi cu mare trecere pe lîngă bărbaţi.
— Asta-i situaţia! i-a spus soţul femeii care rămăsese cu gura căscată. Nu mai rămîne decît să dau divorţ.
— Te-a zăpăcit secretara aia chiar atît de rău? Gîndeşte-te bine ce faci.
— Trebuia să mă gîndesc înainte să te fi luat.
— Avem un copil de trei ani.
— Să fie sănătos!
— Şi un altul care ne vine.
— Nu-i al meu. Am dovezi sigure că m-ai înşelat.
Dezamăgită şi umilită de minciuna pe care i-o aruncase în faţă, nevasta s-a întors cu primul tren acasă. Peste puţin timp a primit citaţie de divorţ şi s-a prezentat la Tribunal, chiar la tribunalul pe lîngă care am trecut adineaori. În faţa judecăţii, soţul n-a dat nici o clipă înapoi.
— Ne despărţim, onorată instanţă, a spus el, fiindcă eu am muncă de răspundere. Sînt contabil la Minister. Direcţiunea mi-a trasat sarcini importante, sindicatul mă întreabă cum le-am îndeplinit, iar dumneaei, în timp ce eu luptam din răsputeri, fără să ţină seama de truda mea, m-a înşelat.
După el au urmat martorii. Erau doi. Primul a vorbit Panait Grigore, de ocupaţie „pe cont propriu", cunoscînd, din familie, pe soţii în cauză.
Acesta a spus:
— În urmă cu o jumătate de an, mai exact în seara zilei de 6 ianuarie, ducîndu-mă în interes de serviciu la Buzău, m-am prezentat la domiciliul soţilor unde am găsit-o doar pe dumneaei. Eu n-aş fi rămas la masă dar dînsa a insistat aşa că am rămas şi peste noapte...
— Nu-i adevărat! Minte, tovarăşe judecător! a strigat cu disperare femeia.
A urmat cel de-al doilea martor, Toma Ion, un fost gestionar abia scăpat dintr-o anchetă.
— Să vedeţi cum a fost, tovarăşe judecător, a zis el. Eu am cunoscut-o pe pîrîtă, soţia tovarăşului contabil, fiindu-mi recomandată chiar de soţul dînsei, cu care m-am împrietenit într-o staţie de autobuz. Plecînd cu nişte treburi la Buzău — sînt vreo şase luni de-atunci, m-am gîndit să trec şi pe la dumneaei. Tovarăşa m-a primit frumos, a insistat să rămîn la masă. Băusem un păhărel de vin, dumneaei, ce să zic? singurică, simpatică... oameni sîntem! Acum, drept să vă spun, îmi pare rău.
— Minte! ţîşni femeia de pe bancă. Nu-l cunosc, tovarăşe judecător! E un mincinos!
Cînd i s-a dat cuvîntul, de enervare, nevasta contabilului nici nu mai putea vorbi. A început să plîngă şi asta a fost toată pledoaria ei.
Slujitorii dreptăţii au ascultat, cu atenţie, pe toţi.
În cele din urmă s-a dat sentinţa. A rostit-o judecătorul:
— Date fiind probele aduse de soţ, tribunalul hotărăşte desfacerea căsătoriei. Întrucît din căsătorie a rezultat un copil, în vîrstă de trei ani, acesta va fi încredinţat mamei, iar fostul soţ va plăti o pensie alimentară reprezentînd treizeci la sută din salariul său.
— Cam mult! bombăni soţul.
Judecătorul continuă:
— Avînd în vedere că fosta soţie, conform certificatul medical depus la dosar mai aşteaptă un copil, iar pe de altă parte, ţinînd seama de mărturiile a doi martori propuşi de reclamant, care au recunoscut a fi avut legături intime cu pîrîtă, instanţa mai hotărăşte: deschiderea de acţiune împotriva numiţilor Panait Grigore şi Toma Ion pentru a-i obliga la plata în comun şi la părţi egale, a unei pensii alimentare de 500 lei lunar care va fi predată mamei pentru întreţinerea, pînă la majorat, a copilului ce urmează a se naşte.
Trecuseră vreo zece minute de la pronunţarea sentinţei.
Cei trei bărbaţi plecaseră, soţia ieşise şi ea, încă tulburată de umilinţa la care fusese supusă. Începuse procesul următor cînd s-au auzit nişte voci ridicate dincolo de uşa sălii de şedinţe. Ba s-au auzit şi nişte lovituri înfundate. Peste puţin contabilul, Panait, şi Toma, au intrat în sală, roşii la faţă şi cam vineţi la ochi. Judecătorul şi cei doi asesori îi priveau zîmbind.
— Ce-i cu dumneavoastră?! i-a întrebat judecătorul.
— Eu, de fapt, îmi iubesc nevasta, a zis contabilul spăşit. Aşa că vă rog să-mi spuneţi dacă se mai poate... Adică ce trebuie să fac ca să...
Şi acum, zise bătrînelul îndreptîndu-se spre scara de coborîre, să vedeţi drăcie: nevasta care plînsese tot timpul, nu vroia să se mai împace. Susţinea sus şi tare că nu-i mai trebuie soţ, că poate să muncească şi că, la urma urmei, o viaţă nouă poate începe oricînd.
Din păcate, uşa vagonului s-a deschis şi bătrînelul sfătos şi mucalit a coborît făcîndu-ne, de jos, semn cu mîna. Iar eu am rămas teribil de intrigat. Eram nelămurit: de ce s-au înapoiat cei trei? De ce a spus contabilul că-şi iubeşte nevasta după ce a dovedit că l-a înşelat? De ce a spus soţia că viaţa poate începe oricînd? Şi, mai cu seamă, nu pot pricepe de ce s-a bătut contabilul cu Panait şi cu Toma cînd pînă la sentinţă s-au dovedit a fi buni prieteni?
În timp ce vagonul se depărta, mă gîndeam cît de rău am făcut că nu l-am întrebat pe bătrînel cum îl cheamă şi unde locuieşte. L-aş fi căutat acasă cu rugămintea de a-mi spune cum s-a sfîrşit povestea cu divorţul. Poate îl întîlniţi dv. E un bătrînel scundac, tuns mărunt la ceafă, cu un semn — o pată neagră cît un dinte de porumb — după urechea stîngă.
(Perpetuum comic ’83, pag. 206)
