Ceva ce nu există

        Îmi trebuie destulă vreme pînă să-i recunosc vocea. Mai bine zis, i-o reconstitui, cu şovăieli şi aproximaţie, abia după ce îşi deconspiră şi numele, pe care iarăşi îl smulg anevoie dintr-o memorie uitucă. Te tot loveşti de asemenea situaţii, cînd înfăţişarea unui (ne)cunoscut îţi aduce vag aminte de cineva, numai că nu poţi cu nici un chip dovedi unde şi cînd v-aţi mai întîlnit. La telefon împrejurarea este cu atît mai delicată: n-ai la îndemînă decît frînturi de voce, deformate şi ele de o mulţime de obstacole — prea puţin ca să te poţi aventura într-o restaurare de ansamblu. După ce-mi spune însă şi numele, cu ajutorul unor eforturi de-a dreptul istovitoare reuşesc în cele din urmă să-l încercuiesc pe agresor. Este un coleg de liceu, sau de şcoală primară, sau de grădiniţă, din perimetrul ăsta în orice caz, unul care şi-a adus brusc aminte de mine. Vreme de două sute cincizeci de ani, cel puţin, n-am ştiut nici unul de existenţa celuilalt, iar acum, dintr-odată şi — fireşte — fără nici un motiv anume, vrea cu tot dinadinsul să afle ce mai fac, cum o mai duc cu sănătatea, mulţumesc bine şi toate celelalte. Mă resemnez, totuşi, ba chiar îl ascult cu destulă bunăvoinţă, prefăcîndu-mă cît îmi stă în putinţă că nu pricep nicidecum unde vrea să ajungă.


        Într-adevăr, omul începe chiar aşa cum aş fi putut jura şi eu, dinainte, confirmîndu-mi una cîte una veleităţile de proroc. Cuvîntul introductiv este astfel strategic amplasat, exact la locul cuvenit, însă — evident — din pură întîmplare, ca şi cum nici el însuşi n-ar bănui că urmăreşte de fapt altceva. Deocamdată, prietenul meu din copilărie nu vrea decît să ştie cu de-amănuntui ce mai fac. Eu; şi soţia; şi copilul; şi mătuşa Varvara; şi unchiul Florea; şi tanti Adelaida; şi...
         „Bine", îl liniştesc eu, scurt şi cuprinzător. „Bine — dar nu mă plîng", adaug apoi, după o pauză meditativă, ca să nu-şi închipuie cumva că sînt dispus să-i îndeplinesc toate cele trei dorinţe rămase neonorate din basme. Numai că ştim amîndoi la fel de bine ceea ce nu se poate să nu urmeze: încă un schimb de amabilităţi reciproc-inofensive şi omul va pătrunde mai temeinic în subiect. Iar tăcerea mea modestă nu este, sper, încurajatoare, ci doar un semn al resemnării prinse la înghesuială. „Tot aşa trăznit ai rămas?" mai dansează el pe coarda sensibilă, din aceleaşi motive tactice, bineînţeles, numai că pe mine indiscreţia sa mă cam ia pe nepregătite. Nu-mi aduc aminte, să mă pici cu ceară, dacă vreunul din noi a fost vreodată trăznit. Cel mult la grădiniţă, probabil acolo, atunci eram cu toţii mai frumoşi, mai zburdalnici, mai zvăpăiaţi. „Mai creşte omul, se mai potoleşte", îl asigur eu, neutru şi concesiv, cu gîndul de a-l şi ajuta totodată. N-are rost, adică, s-o ia tocmai din evul mediu şi să dezgroape toată copilăria şi adolescenţa. Să treacă mai repede la subiect. „Poate ne mai vedem şi noi într-unui din deceniile următoare, vine, într-adevăr, destul de timid însă, şi confirmarea. M-am stabilit de curînd în oraşul ăsta şi..." „Şi, ca tot omul aflat la început, ai nevoie de una, de alta", îl îndemn eu, serviabil. „Exact! Doar n-o să vieţuiesc singur cuc pe meleagurile astea."
        După care, închide. Adică, mă rog, după cuvenitul ritual al formulelor de încheiere, dar închide. Procedeul mă cam ia din nou prin surprindere. Mă aşteptam la mai multă perseverenţă, la stăruinţe, la rugăminţi. Abia mai tîrziu îmi dau seama că prietenul meu cel necunoscut e mai abil decît mi-am închipuit. Are stofă de strateg şi conducător de bătălii. Asta n-a fost decît o primă manevră, de învăluire sentimentală, menită tocmai să-mi adoarmă bănuielile. Adevăratul atac va veni cu altă ocazie, data viitoare pesemne, cînd va considera că mi-a mai cîştigat încrederea. Nu-mi rămîne decît să aştept, fără prea mare curiozitate, ca evenimentele să-mi adeverească prezicerile.


        Peste vreo două săptămîni — inevitabil — mă sună din nou. „Ce faci, omule, mă ia el la sigur, nu ţi-am spus că vreau să te văd?" „Ba da, dar ai uitat să precizezi cînd şi unde", îl iau şi eu peste picior, amical. „Chiar acuma, să zicem, la mine acasă. Vii?" Ei da, aşa mai zic şi eu: la el acasă, pe teren propriu... Însă de data asta sînt mai stăpîn pe situaţie, ştiu pe din afară la ce să mă aştept: „Bine, vin. Vin cu plăcere. Altceva ce să mai aduc?" „Dacă te aduci pe tine mă voi declara mulţumit." „Ascultă, prietene, mă hotărăsc eu să mai retez etapele intermediare, am înţeles de data trecută că te-ai mutat de curînd în oraş şi realizez ce însemană asta. Poate ţi s-a îmbolnăvit copilul sau nevasta şi ai avea nevoie de niscaiva medicamente străine, să ştii că se mai pot procura... Nu? Atunci, poate ţi s-a dereglat ceva la maşină, vreo piesă importantă, claxonul, ori torpedoul, ori ventilul — ştiu eu? Ai maşină, ai necazuri — vorba proverbului... Nici asta? Nici măcar un cartuş de Kent, e mai complicat, nimic de zis, dar se face!... Atunci la ce să vin, omule? Ce să caut în puterea nopţii la tine?"
        Şi închid. Adică trîntesc receptorul, fără să mă mai împiedic în politeţuri ornamentale. Abia după o bucată de vreme, cînd îmi mai trece paraponul, încep să gîndesc — inexplicabil — şi altfel. Dar dacă el o ţine din alt motiv una şi bună? Dacă nu dorea nimic altceva decît...? Exclus! am eliminat eu din capul locului gîndul perfid. Aşa ceva nu există! Nu pot să cred că mai există pe lume asemenea năzdrăvănii. Şi, odată ajuns cu bine la celălalt capăt al cugetării, mi-am regăsit calmul şi siguranţa mea dintotdeauna.

(Perpetuum comic ’83, pag. 209)