În magazinul de încălţăminte

        Dacă există ceva pe lume care mă scoate din sărite, aceasta e obligaţia de a-mi cumpăra, din cînd în cînd, încălţăminte. Întrucît nu se cuvine să umblu desculţ şi fiindcă pantofii nu pot fi comandaţi prin poştă, sînt nevoit, cel puţin la doi ani o dată, să intru într-un magazin cu încălţăminte. Ieri am intrat într-un astfel de magazin:
        — Bună ziua. Vindeţi, cumva, peşte?
        — Nu, îmi răspunse vînzătoarea. Vindem încălţăminte.
        — Atunci, am nimerit, cum s-ar zice, la locul potrivit.
        — Ce anume doriţi?
        — Ceva de purtat.
        — Aveţi noroc. Sîntem aprovizionaţi cu un sortiment foarte bogat.
        — Ce-mi puteţi oferi?
        — Depinde. Doriţi pentru piciorul stîng sau pentru piciorul drept?
        — Sincer să fiu, aş dori pentru amîndouă.
        — Dacă înţeleg bine, doriţi o pereche de încălţăminte?
        — Exact.
        — Hotărîrea dv. e cît se poate de avantajoasă. Pantofii separaţi sînt mai scumpi decît o pereche întreagă.
        — Vreţi să spuneţi că un singur pantof e mai scump decît doi? m-am mirat eu.
        — Nu tocmai. Trebuie să ştiţi ca doi pantofi pentru piciorul drept sînt mai scumpi decît o pereche de pantofi pentru ambele picioare.


        — Atunci şi doi pantofi pentru piciorul stîng sînt mai scumpi decît o pereche pentru ambele picioare?
        — Desigur. Ce culoare preferaţi? Maron sau negru?
        — Maron.
        — Pentru ambii pantofi?
        — Absolut.
        — Am uitat să vă întreb: doriţi pantofi sau ghete?
        — Trebuie să aleg eu?
        — Nu-i obligatoriu, dar mi-ar fi mai uşor să vă servesc dacă aş şti, măcar cu aproximaţie, ce doriţi.
        Am reflectat cîteva clipe:
        — Să zicem... pantofi.
        — Cu pingea de cauciuc sau cu pingea de talpă?
        — Care e diferenţa?
        — Pantofii cu pingea de talpă au pingea de talpă, pantofii cu pingea de cauciuc au pingea de cauciuc.
        — Da, pare destul de logic.
        — Deci, v-aţi hotărît?
        Pentru prima dată am simţit o undă de nerăbdare în vocea ei.
        — Ce-mi recomandaţi? am întrebat-o.
        — Depinde. Pentru ce aveţi nevoie de pantofi?
        — Pentru purtare.
        — Pentru purtat sînt la fel de buni şi pantofii cu pingele de talpă şi cei cu pingele de cauciuc, mi-a explicat vînzătoarea.
        — Care dintre ei se încalţă mai uşor?
        — Depinde de picioare.
        — Ale dv. cum sînt?
        — Picioarele mele sînt la fel.
        — Şi ale mele.
        — Vă cred. Ce număr purtaţi?
        — Foarte mare.
        — Patruzeci şi patru?
        — Aproximativ.
        — Aproximativ mai mic sau mai mare?
        — Aproximativ mai mare.
        — Deci patruzeci şi patru şi jumătate?
        — Patruzeci şi patru şi trei sferturi.


        Vînzătoarea a oftat uşor:
        — Deci, doriţi o pereche de pantofi maron, numărul patruzeci şi patru şi trei sferturi?
        — Exact, am confirmat eu.
        — Staţi jos şi descălţaţi-vă!
        — Unde să stau jos?
        — Pe scaun.
        — Şi de ce să mă descalţ?
        — Fiindcă altfel nu puteţi încerca pantofii.
        M-am aşezat pe scaun şi mi-am scos pantofii, în timp ce vînzătoarea se îndrepta spre raftul cu marfa cerută. Atunci, mi-am văzut degetul de la piciorul drept ieşind prin ciorapul rupt. Am încălţat repede pantofii şi m-am adresat vînzătoarei:
        — M-am răzgîndit. Nu mai cumpăr pantofi.
        — Cum doriţi.
        — Daţi-mi banii înapoi.
        — Nu mi-aţi dat nici un ban.
        — Mai bine îmi cumpăr o pălărie. Adică două pălării. Numărul cincizeci.
        — Mă iertaţi, dar nu ţinem pălării.
        — Extraordinar! Şi de ce nu mi-aţi spus de la început?
        Am plecat revoltat, supărat pe vînzătoare, pe pantofi, pe mine, pe toată lumea!

Traducere de T. Cutlic

(Perpetuum comic ’83, pag. 26)