În burniţa nopţii pe frontul invizibil

        Cum toate cele ce urmează s-au prescris, îmi iau permisiunea să-mi amintesc în public un tulburător eveniment personal, consumat cu zece ani în urmă: ziua — 27, luna — octombrie, anul — 1972 (ca să respectăm dichisul procedural). În acea zi, la ora douăzeci şi ceva, am pus la cale un chef tovărăşesc, prilejuit de împlinirea vîrstei de douăzeci şi cinci de ani de existenţă proprie împreună cu tovarăşii de arme, de astă dată înarmaţi pînă-n dinţi cu pahare şi dotaţi cu distilatele şi proteinele de trebuinţă pentru un chef de cursă lungă, tocmai ne pregăteam să împuşcăm startul, cînd a sunat telefonul: „Alo, tovarăşu gradu’?" Eu eram tovarăşul cu gradul, la vremea aceea ofiţer şi redactor de procese-verbale. Am aflat că se simţea mare nevoie de prezenţa mea pe frontul invizibil. Le-am urat succes colegilor în îndeplinirea sarcinilor doldora de calorii şi am alergat fără zăbavă să văd în ce mod şi-au făcut infractorii „meseria". Aş! Un fleac! După cît mi-am dat seama, nu era vorba decît de o biată crimă: unei persoane neindentificate îi fusese tăiat capul. De tot. Altă pagubă nu i se mai pricinuise.
        La faţa locului, faţa aceasta fiind un şanţ săpat pentru instalarea conductei de apă între strada principală şi Tipografia din Slobozia, era un bîlci în toată regula. Indivizi în stări diferite, dar mai ales de ebrietate, ieşiseră din restaurantul Ialomiţa şi aşteptau în burniţa nopţii, să le aduc eu criminalul pe tavă, înainte de închiderea localului. Să aibe scuze credibile acasă, cînd îi vor întreba Măriile şi Matildele lor pe unde au zăbovit şi în ce scop s-au dezinfectat cu alcool, nu?


        În şanţ mă aştepta un craniu ceva mai proaspăt decît cel prospectat de Hamlet: complet tumefiat, fără par, intrat în putrefacţie, duhnind. Ceva de groază! Pomeţii, schimonosiţi, trădau o grea suferinţă în momentul fatal. Cît despre trup, lipsea cu desăvîrşire şi chestia aceasta m-a mobilizat peste măsură. Un medic, plin pînă la refuz cu vodcă, aflat întîmplător la faţa locului, îmi dădu consultaţii încurajatoare: „Dom’le, Slobozia se află în zonă turbiferă... Or, în astfel de locuri, cadavrele rezistă mii de ani. S-ar putea ca matale să anchetezi o crimă din epoca de piatră!" Vă închipuiţi cît de straşnic m-a entuziasmat ideea lui. Aceeaşi persoană îşi dădea cu presupusul că ar fi vorba de capul unui băiat de 15—16 ani sau al unei femei.
        În privinţa mortului, ce să vă spun?! Tăcea mîlc: nici cine e, nici de unde vine, nici cine i-a făcut de petrecanie. În schimb, îmi lăsa posibilitatea să cîştig şi eu o pîine, căutînd răspuns la întrebări. Aşa că mi-am intrat în atribuţiuni: martori, proces-verbal, declaraţii, fotografii. Tot tacîmul! Ca să nu mai vorbim de informarea urgentă către organele centrale, ca să se ştie şi la Bucureşti cu ce afaceri ale naibii mă ocup eu. Păi, nu?! Chiar am cerut sprijin: conform legii, pentru fragmentele de cadavre, asistenţa medico-legală se acordă de la centru. Cu riscul de a împărţi gloria cu alţii, am solicitat prezenţa procurorului, medicilor şi antropologilor. Cerule, cîtă vînzoleală!
        În zori, o comisie straşnică, bine pregătită şi călită în focul luptei cu neprevăzutul, se afla la prosectura Spitalului unificat din Slobozia îmbrăcaţi în alb, cu măşti... Mai mare dragul să ne priveşti.
        — Start!
        Autopsierul, copleşit de importanţa misiunii, a început disecţia. Toţi ne ţineam respiraţia...
        Şi taie, şi taie!
        În sfîrşit, craniul s-a desprins în două emisfere. Autopsierul s-a colorat în nuanţa halatului şi a silabisit:
        — Tovarăşi, ştiţi ce-i aceasta?
        — De unde să ştim?!
        — E... e... e o sfeclă!
        Dacă în timpul nopţii am rezistat cu bine cercetăriior, de această data am simţit că-mi fuge pămîntul de sub picioare: da, anchetasem o... sfeclă!


        Ce se întîmplase? Bravii constructori locali au dispus săparea şanţului pentru conductele de apă şi cablurile electrice necesare alimentării Tipografiei din Slobozia. Prima echipă, cea care a montat ţevile de apă, ce şi-a zis: „...Ia să glumim noi niţel cu electricienii", aceştia urmînd să instaleze, peste cîteva zile, în acelaşi şanţ, cablurile pentru curent. Un lucrător dibaci a sculptat un cap de om dintr-o sfeclă roşie, apoi şi-a abandonat opera în şanţ. Zahărul sfeclei a intrat în fermentaţie... plină de noroi, duhnind straşnic... oferea aspectul unui craniu în descompunere.
        Numai că, în loc să pună la încercare sensibilitatea electricienilor, au dat de lucru unei duzini de doctori, jurişti şi gradaţi, unul mai mare decît celălalt.

***

        După o atare ispravă, şeful m-a chemat la o mică întrevedere tovărăşească:
        — Ascultă, mi-a zis, nu crezi că ţi s-ar potrivi o altă meserie?
        Am sfeclit-o urgent.
        — Ştiu eu? Să întreb sfecla!
        Şi am întrebat-o. Două zile şi două nopţi am scos... zahărul din ea. N-a avut încotro! Nenorocita! A recunoscut tot: o chema Mamba-Tamba, născută Kimba, în ginta Rumbu, din tribut Manne, din Narr şi a migrat cu Vinn al lui Tobbe din Sinna, într-o dimineaţă a secolului 10 î.e.n., urmînd cursul Olului, pînă-n Pimna, de unde a răpit-o Lok al lui Lie din Katim, coborîtor din tribul Cam, înrudit cu Lar şi Zinn dinspre Kama. Pizmaş foarte, Ninn al lui Mimm din Sona i-a trîntit un pietroi în cap lui Lok al lui Lie din Katim, a luat-o cu sine pe Mamba-Tamba şi a fugit cu ea în Zonna, prin Lam şi pădurile Line. Apoi, cu un cal împrumutat de la Ham cel Şchiop din Zonna, au plecat la văru-său, Sin cel Orb, însă i-a pierdut capul pe valea Slobei, în drum spre Kruma.
        Avusese dreptate acel medic făcut criţă la restaurantul Ialomiţa: am cercetat o crimă din epoca de piatră!

(Perpetuum comic ’82, pag. 224)