— Aş dori o bere, spune Alecos, intimidat.
Patronul clatină din cap.
— Nu aveţi bere?
Cu acelaşi gest, patronul îl avertizează că nu-i poate îndeplini dorinţa.
— Atunci, o oranjadă!
Patronul clatină din cap şi mai convingător.
— Se vede că am dat peste localul belşugului! izbucneşte Alecos. Chiar nu aveţi nimic?
— Avem de toate.
— În cazul acesta, cu ce mă puteţi servi?
— Cu nimic.
— Iertaţi-mi întrebarea: v-am supărat cu ceva?
— Aţi bătut din palme.
— Ei şi?
— Gestul acesta mă enervează. Cînd mi se adresează, îmi pierd minţile.
— N-am ştiut. Oricum, vă mulţumesc că m-aţi avertizat.
— Spune-mi Trasivulas, aşa mă numesc.
— Încîntat de cunoştinţă, domnule Trasivulas. Sper că nu vă deranjez dacă vă rog să-mi aduceţi o oranjadă...
— Dimpotrivă. O veţi avea imediat.
Cu toate acestea patronul nu plecă. Îl măsură pe tînăr cu atenţie, iar acesta la rîndul său, uimit, întrebă:
— Nu-mi aduceţi o oranjadă?
— Te grăbeşti?
— Nu, dar n-aş vrea să te reţin din treabă.
— Nu mă reţineţi deloc.
— Dacă nu comit o indiscreţie, spune-mi şi mie, de ce mă priveşti cu atîta insistenţă?
— Am motivele mele. Îmi permiţi, nu-i aşa? zise patronul aşezîndu-se, alături, pe un scaun.
— Dragul meu Trasivulas, rosti cu blîndeţe Alecos, renunţînd la limbajul protocolar. Tovărăşia ta mi-e foarte plăcută, dar mă aflu în situaţia de a...
— Aştepţi o fată! replică Trasivulas. Dragoste?
— Exact.
— Toate nu sînt decît fum! exclamă patronul, filosofic.
— Poftim? nu înţelese Alecos.
— În afară de dragoste. Toate celelalte se destramă şi pier.
— Ei, nici chiar aşa!
— Ba da, ba da! Dumneata nu vezi? Trăieşti puţin şi gata, porneşti pe ultimul drum.
— Ai fost cumva preot?
— Nu, dar am fost la peste o sută de înmormîntări. Viaţa vine pe uşă şi moartea aşteaptă la fereastră. Trasivulas.
— Cum adică „Trasivulas"?
— Eu sînt autorul cugetării...
— În ordine, domnule Trasivulas. Eu însă n-am venit aici pentru conversaţie. Altă dată cînd ne vom cunoaşte mai bine vom face şi filosofie. Acum nu vreau decît un pic de linişte şi singurătate.
— Singurătate şi linişte nu există decît în mormînt.
— Muşcă-ţi limba!
— Mdeh, ce ţi-e scris... Tu nu aştepţi o femeie?
— Ba da.
— O să întîrzie.
— De unde ştii?
— Ştiu. Nu se numeşte Stravula? Şi tu nu te numeşti Alecos?
— Extraordinar! De unde mă cunoşti?
— Eu le ştiu pe toate. Ia gîndeşte-te puţin...
— Ce să mă gîndesc? Te văd pentru prima oară şi tu îmi spui nu numai numele meu ci şi pe al prietenei mele! Nu-i lucru curat...
— Ei, asta-i! Păcat că nu eşti deştept.
— Te-am dezamăgit?
— Prietena dumitale a venit aici acum o oră. Şi mi-a spus că pe la ora şapte va sosi un tînăr aşa şi pe dincolo, că te numeşti Alecos şi m-a rugat să-ţi comunic că, dacă întîrzie, s-o aştepţi. Oricît ar întîrzia. Şi, ca să treacă timpul mai plăcut, m-am gîndit să-ţi ţin de urît.
— Ţi-a spus cumva de ce întîrzie?
— Are necazuri. Fratele ei vrea s-o omoare.
— Serios?! De ce?
— Şi pe tine vrea să te omoare...
— Ce tot vorbeşti?! A spus chiar aşa?
— Cum ai auzit.
Alecos se ridică brusc de pe scaun.
— Ţi-a spus una ca asta şi mă ţii de vorbă cu tot felul de aiureli? strigă el furios.
— Ei, te-am luat şi eu cu binişorul, ca să nu te sperii. Stai jos şi calmează-te.
— Auzi vorbă, să mă calmez! replică Alecos, aşezîndu-se, totuşi, pe scaun. Şi fata ce spunea?
— Era moartă de frică şi galbenă ca lămîia... Ascultă, domnule Alecos, nu te supăra că te avertizez: trebuie să ai sînge rece şi să-ţi ei toate măsurile, da, da, pentru că se întîmplă, şi încă destul de des, asemenea lucruri. De pildă, anul trecut, a venit aici, tot aşa, un frate şi a găsit-o pe soră-sa în compania unui tînăr. A scos pistolul şi pac! pac! Uite, chiar pe locul dumitale stătea...
Tînărul sări, împins ca de un resort.
— Ei, ce sari aşa? încercă să-l domolească Trasivulas. Aşteaptă un pic.
— Ce să aştept? Plec la Atena. Acolo locuiesc.
— Mergi drept în gura lupului. Acasă, te caută fratele fetei. Ea mi-a spus. Şi a mai spus să nu te mişti de-aici.
Alecos se lasă moale pe scaun:
— Parcă pot să mă mişc?
— Ei, eu mă duc după oranjadă. Stai liniştit. Mă întorc repede.
Peste puţin apăru Stravula. Părea neliniştită. De îndată ce îl zări pe Alecos alergă spre el.
— Ah, în sfîrşit! exclamă ea. Am venit într-o fugă, mai-mai să-mi dau sufletul’.
Alecos încerca, cu greu, să-şi ascundă tulburarea.
— Sîntem pierduţi, îl anunţă fata. Ţi-a spus chelnerul?
— Da, că fratele tău...
— A aflat tot!
— De unde?
— A citit scrisoarea ta. Aceea trimisa de la Micene. A găsit-o într-un sertar. Doamne, ce ţi-o fi venit să scrii asemenea lucruri?
— Şi ce-am scris, mă rog?
— Dar ce n-ai scris?! De pildă, spui la un moment dat: „Îmi amintesc de trupul tău... mi-e dor să te mai strîng în braţe..." Cum ai putut să scrii asta, nu ştiu.
— Mă gîndeam la tine, nu la fratele tău!
— Ei bine, fratele meu a înţeles tot şi vrea să ne omoare. Întîi pe tine şi apoi pe mine.
— Ia te uită la el: mai vrea să fiu şi primul! Dar şi tu, de ce laşi astfel de scrisori prin sertare?
— Unde vrei să le pun? E greşeala ta. Nu trebuia să-mi scrii că mă ţii în braţe.
— Ca să nu scriu asta, ar trebui să nu-mi sari de gît. Însă, tu, cum ne întîlnim, hop în braţe... Eu sînt de vină? Şi spui că fratele tău...
— E turbat. Închipuie-ţi că vrea cu orice chip să te găsească acum, astăzi. Era să înnebunesc de spaimă. Cum să fac să-l împiedic? Am plecat devreme să te anunţ, ţi-am telefonat acasă, dar plecaseşi, am venit atunci să anunţ aici, apoi m-am întors acasă, apoi iar am venit aici. Mi s-a tăiat răsuflarea, mă crezi? Ah, aş bea un pahar cu apă. Cheamă chelnerul!
Tînărul era cît p-aci să bată din palme, dar îşi aminti de furia patronului provocată de un astfel de gest şi încerca să-şi calmeze prietena.
— Lasă, că vine singur
— Mi s-a uscat gura de sete. Cheama chelnerul, nu pricepi’?
— Nu e chelner. Este domnul Trasivulas. Vine el. Şi cum spuneai, fratele tău vrea să...
— Se va răzgîndi doar dacă ne căsătorim.
— Imposibil! Ce va spune tata? Dacă află de povestea asta, mă omoară! Doamne sfinte, cine o să mă omoare mai întîi? Fata îl rugă cu glasul stins:
— Alecos, nu mai pot. Te rog, puţină apă...
Dupa o clipă de ezitare, tînărul bătu furios din palme şi strigă, cutremurînd grădina: „Garson!" Cu figura schimonosită de furie, domnul Trasivulas îşi făcu apariţia, adevărată forţă dezlănţuită:
— Cine a îndrăznit? Tu, neisprăvitule? Te omor ca pe un cîine.
Bietul Alecos îl înfruntă răbufnind:
— Ei, la naiba! Omoară-mă tu, să mă liniştesc!
Traducere de Athena Demetriad
(Perpetuum comic ’83, pag. 29)
