Dintr-o „Cracă a arborelui genealogic", ultima carte în manuscris a lui Nicuţă Tănase, am desprins aceste cîteva „ramuri" de faţă; paginile care alcătuiesc cartea sînt nişte povestiri cu haz despre cei apropiaţi autorului. Umorul are uneori, însă, şi un gust amărui, dată fiind epoca pe care o evocă, de care nu se poate despărţi numai rîzînd.
CAPITOLUL III ÎN CARE AFLĂM CĂ LUI TATA ÎI PLĂCEA IAHNIA DE CARTOFI, CĂ EU VÎND NIŞTE SIFOANE GOALE, FUG DE ACASĂ ŞI VIN ÎNAPOI PE JOS...
Bătrînului meu tată îi plăcea iahnia de cartofi sleită şi cu puţin mucegai pe deasupra, zeama de varză cu floare, cîte o litră de vin alb, armele de vînătoare calibrul 12, covrigii cu susan, bicicleta, puţurile americane, avea peste un metru şaptezeci şi şase, cărare la mijloc, bătături, ochi albaştri. Nu cred c-a purtat în viaţa lui haine noi. Avea ceas de buzunar ca ceferiştii (ceasul nu l-a cumpărat de nou). Lucruri noi în casa noastră? Ştiţi ce era nou în casa noastră? Plăcile de patefon. Şi astea erau noi numai cînd trăia mama. Ea le cumpăra noi. Sîrba măcelarilor, Zavaidoc, Margareta Rădulescu şi diferite fanfare. Noi eram cineva în mahala pentru că aveam patefon. Cînd erau cumetrii în mahalaua noastră, oamenii ne cereau împrumut patefonul. Tata nu a avut televizor, în schimb a avut pălărie cu borul mic, pălărie de pluş şi ghete cu gumilastru. Astea le cumpăra de la vechituri şi mai avea naş pe Tănase Tamara care m-a botezat pe mine.
Tănase Tamara ăsta, cînd se îmbăta închiria cîte un autobuz, lua aproape toţi copiii mahalalei le dădea cîte un bigi-bigi şi hai. Tănase Tamara, care va să zică naşu-meu, avea şi un cîine mops de care se fereau mai toţi din mahala. Era negustor naşul ăsta al meu, de aia îi convenea să aibă cîine mops.
Aţi băgat de seamă îmi închipui, că pînă acum am zis despre tata că-i „plăceau". Am zis aşa, pentru că tata aşa cum zicea el „a mierlit-o", adică a murit. Mierlitul ăsta e un cuvînd din vocabularul lui şi nu dau voie nimănui să-l întrebuinţeze nici în ruptul capului. Cînd murea cineva în mahalaua noastră, el nu zicea ca toţi oamenii: „Dumnezeu să-l ierte, a murit şi cutare", ei se rezema de ce avea la îndemînă şi zicea: „a mierlit-o", ori, „a dat ochii peste cap şi cutare". Nu zicea Dumnezeu să-l ierte. La început prin ’930 şi ceva, tata era bisericos. Era mi se pare şi în comitetul ăla în care era şi popa. L-a prins atunci pe popă cu nişte pungăşii şi de atunci a „rupt-o" cu Dumnezeu. Ce vină i-o fi băgat el lui Dumnezeu în legătură cu afacerea popii, nu mi-a spus niciodată, dar ştiu eu că nici cu Dumnezeu nu se avea bine. Nu înjura ca alţii de Dumnezeu dar cînd venea cîte unui să-i ceară pentru facerea unei biserici, îi zicea: „Cărel poteca", adică să plece. A murit săracul. Dar n-a murit ca mama cînd aveam doar 11 ani, a murit încoa, tîrziu, prin anul 1960 şi ceva. Dacă ar mai fi rămas pe pămînt, nu peste mult timp ar fi comemorat 30 de ani de la moartea mamei. A mai rămas pe pămînt, a rămas ca să spioneze, să vadă el ce se mai întîmplă aici pe pămînt. Sînt mai mult ca sigur că s-a dus pe lumea cealaltă să le spună la ăia că a contribuit şi el la actul de la 23 August. Nu era lăudăros din fire, dar acum cred că s-a lăudat că le-a zis patronilor: „Cărel poteca". Eu aveam atunci, mai mult de 40 de ani. Da, îl aveam şi pe Dănuţ. Deci, a trăit să-şi vadă şi nepotul din partea mea. Nu mi-a spus că are ambiţia asta, că vrea să vadă şi copilul meu, dar am simţit eu asta.
Cît era în viaţă şi crucea a vrut să şi-o ia de ocazie. Găsise o cruce de ocazie pe undeva prin Pantelimon, la nişte italieni. Eu, prăpăditul de mine, am spart crucea şi am scris şi o carte „Cruce de ocazie" despre el. Ce-or fi zis ăia cînd au văzut o carte cu titlul ăsta? Ce-or fi zis ăia de sus din ceruri? L-or fi chemat pe tata şi l-or fi întrebat: „Îl cunoşti pe ăsta care a scris cartea?" „Cum să nu-l cunosc? E copilul meu Tănase. Dă să mă uit şi eu prin ea". Cred că în loc să-i dea cartea să se uite prin ea, ăia de sus, ori ăia de jos, că poate s-o fi dus spre iad, l-or fi luat la goană. Aşadar nu l-am lăsat să se odihnească nici în mormînt. Dar chiar aşa e. Şi crucea să şi-o fi cumpărat de ocazie? N-a fost de ajuns că toată viaţa lui trăise numai din ocazii? Şi pe mine — cînd eram mic — mă îmbrăca numai de la taica Lazăr.
Cred că tata are pe conştiinţă multe vieţi. Milioane de vieţi. A omorît mulţi păduchi. Îi prindea la cusăturile de la izmene şi-i punea într-un borcan de sticlă. Nu ziceţi că mă punea şi pe mine să fac la fel. Şi eu am pe conştiinţă vieţi, pentru că şi eu prindeam păduchi şi-i puneam în borcanul de sticlă. După ce strîngeam ce strîngeam, puneam gaz peste ei şi ei săracii se prăpădeau. Dacă cineva înregistrează „crimele" astea acolo sus sau acolo jos, eu sînt plin de păcate. Şi eu cred că am omorît în viaţa mea milioane. Ce să fac? Dacă era descoperit atunci DDT-ul era altceva. Dar ce, parcă numai noi aveam păduchi? Găseai la toţi din mahalaua Marele Voievod Mihai. Dacă dădea norocul peste tine şi aveai ocazia să mergi în tramvai, găseai şi acolo păduchi. Nu de ăia de păr, ci de ăilalţi. Îi vedeai pe hainele oamenilor.
După ce a murit mama, am rămas cu tata şi tata ce să facă cu mine? Să mă strîngă de gît? Să mă azvîrle sub roţile trenului? Eram Viaţă şi eu. Cum să mă arunce sub roţile trenului? Cum să mă strîngă de gît? Tata era un om milos. Staţi, că era bine că a murit mama, îmi ziceam eu în vremea aia cînd eram copil. Era mai bine pentru că se făcuse mai mult loc în casă. Era bine pentru că aveam şi o soră mai mare una Niculina, o să aflaţi şi biografia ei, dar mai încolo. Am adus-o acum în discuţie pentru că după ce a murit mama i-a venit şi ei poftă să se mărite. Dar cum să ne lase pe noi şi să se mărite? Cum să ne lase pe mine şi pe tata şi să plece? Şi ea era mică, avea doar 15 ani. Necoaptă la cap. Ce-a făcut? A vorbit cu unul care-i plăcea ei, unul căruia-i zicea Matei. A vorbit cu el s-o fure şi soră-mea Niculina a fugit cu tîmplarul de mobile Matei. Cu nea Matei. Eu aşa îi ziceam pentru că era mai mare decît mine, nea Matei. Aşa îi zic şi acum. Deci, am rămas cu tata. Acum aveam mai mult loc în casă. Puteam să dăm şi baluri. Puteam atunci să învîrtim şi o căruţă, dar de unde căruţă.
Dar aici este vorba despre tata şi nu despre sora mea Niculina ori despre fratele meu Anghel care era plecat ucenic la o frizerie de pe Antim. Tata, cum spun, nu avea darul beţiei, dacă avea vă spuneam pentru că mie ce mie-n guşă şi-n căpuşă, spun tot ce ştiu. Dar nu spun oricui. Vă spun doar dumneavoastră. Deci tata nu avea darul beţiei. Eu am trăit lîngă el atîţia şi-n atîţia ani doar o singură dată l-am văzut beat. Stăteam atunci lîngă institutul Pasteur. Tata se îmbătase în oraş şi venise pe partea cealaltă a străzii. A şoselei nu a străzii. A şoselei Giuleşti. Deci a venit pe partea cealaltă, vizavi de casa noastră, pentru că aveam trotuar, şi el atunci cînd era beat trebuia să traverseze şoseaua. Şoseaua era plină cu noroi. Cum s-o treacă un om beat? Cum să treacă un om beat o şosea plină cu noroi? Şi încă ce noroi. Beat, beat, dar tot avea cap. Picioarele nu-l prea ascultau, aşa că şi-a lăsat tot ce avea pe partea ailaltă şi a început să înoate prin noroi. Eu mă uitam pe fereastră...
Vă rog să nu vă faceţi o impresie urîtă despre el, că v-am spus, o singură dată s-a îmbătat. Nu era un beţiv. A băut şi el atunci de „inimă albastră". Se ducea la „Valea Mărului", ăsta era un restaurant din cartierul nostru, bea cîte o litră de vin şi gata. Dacă-i mai puneai, te refuza. Te refuza oricît de bine-ai fi fost îmbrăcat. Văd, îmi dau seama că aveţi pe limbă o întrebare. Hai, daţi-i drumul, că nu mă supăr. Nu m-am supărat eu cînd trebuia să vă spun alte chestii şi să mă supăr acum? Ia să aud. Din ce trăia? Păi era negustor! Negustor de piei de cloşcă. Nu ştiţi ce-i aia? Nici eu nu-mi dau seama cum vine chestia asta cu pieile de cloşcă, dar ştiu că ce lua pe mere dădea pe pere. A avut odată cîrciumă. Mă trimitea pe mine la depozit cu 4—5 sticle să cumpăr vin şi ţuică. Cumpăram ce mai trebuia la o cîrciumă. Era mai mare coşul decît mine. Ţineam cîrciumă aia pentru că tata nu voia să piardă brevetul. Nu ştiu de unde făcuse el rost de un brevet de băuturi spirtoase şi se gîndea c-o să dea lovitura cîndva. Poate se gîndea să-l însoare pe fratele meu Anghel cu o podgoreancă ori s-o mărite pe soră-mea cu vreun podgorean. A avut şi un birt pe şoseaua Chitilei şi încă ce birt! Ştergea farfuriile cu degetul mare ca să nu vadă clientul că mai fusese ciorbă în ele. Dar o dată pe săptămînă spăla farfuriile în leşie. Te joci cu serviciul sanitar? Cînd mă duceam pe la el nu-mi dădea şi mie bani să am de buzunar. Aşa era firea lui. Dacă nu-l cunoşteai bine ziceai că-i zgîrcit. De cîte ori mă duceam la el, eu lucram ca lăcătuş la „Oţel rapid", mă punea să-i număr banii. Scotea tejgheaua de la bufetul în care ţinea jumări, salam, slănină cu boia, parizer şi mai ştiu eu ce avea acolo. Deci scotea tejgheaua şi o punea pe masă. El se făcea că are treabă pe la bucătărie şi mă lăsa pe mine cu banii. Era imposibil să nu „fur" din bani. Luam din bani şi puneam în buzunar. El ştia, îşi dădea seama de lucrul ăsta. Mă întreba cum o mai duc şi cînd zicea „arde-o, arde-o" ştiam că-i gata vizita. Ieşeam afară, număram banii pe care-i furasem şi mă duceam să-mi văd de treabă.
După vreo doi ani de la moartea mamei, eu eram mic atunci, mic dar nu aveam bube în cap, tata s-a însurat de vreo şapte-opt ori şi-i plăcea lui să răcească mereu. Mereu era cu urme de ventuze pe spinare. Îi plăcea lui să i se pună ventuze. Cînd eram şi mai mic, îi punea una Matilda, o ştiţi dumneavoastră... Nu ultima, penultima femeie ori nevastă cu care se încurcase tata, i-a venit de hac. Mi-a venit şi mie de hac. Vă rog să mă iertaţi că e o întîmplare de cînd eram mic şi alta de cînd m-am făcut mai mare. Dar vă povestesc şi eu aşa cum îmi aduc aminte. Ultima sau penultima soţie, i-a spus tatălui meu să mă oblige să-i spun mamă. Eu n-am vrut să-i spun, aşa că am vîndut nişte sifoane goale de-ale lui tata. Sifoanele goale erau de pe vremea fostei cîrciumi şi tata le băgase în beci, gîndindu-se că odată şi-odată o să-i fie de folos. Eu, prăpăditul de mine, le-am vîndut la un sifonar. Păcatul meu să fie. Pe lumea ailaltă numai de sifoane goale o să am parte. După ce le-am vîndut, am fugit de acasă. Dar vorba lui Marin Sorescu: „Unde fugim de acasă?". Eu m-am gîndit ce m-am gîndit şi am ajuns la concluzia c-ar fi bine dac-aş fugi la Priboieni. Priboienii ăştia sînt o comună în judeţul Argeş, v-am mai vorbit eu despre ea de mai multe ori. Aici aveam un unchi din partea tatei. Aveam de gînd să merg pe jos pînă în comuna asta şi mi se pare că am mers pe jos pînă la Mătăsaru. De la Mătăsaru m-a luat unul cu autocamionul şi cînd am vrut să cobor la Călineşti ca s-o iau încolo spre Priboieni, şoferul mi-a luat mingea de fotbal pe care o cumpărasem de ocazie cu banii luaţi pe sifoane. Ţin minte să şoferul ăla care a vrut să-mi ia mingea de fotbal semăna la faţă cu un actor pe care-l văzusem eu într-un film cu cow-boy. Am început să plîng şi şoferul de frică ori mai ştiu eu de ce, mi-a dat mingea înapoi. De la Călineşti am luat-o la dreapta spre Priboieni. Pînă la comuna asta a lui tata sînt vreo 12 kilometri. M-am pregătit pentru drumul care trebuia făcut pe jos. În ce consta pregătirea? Am tras aer în piept şi aşa desculţ cum eram, am pornit-o. Dar cum mergeam eu aşa şi mă uitam la o căruţă cu fîn care mergea înspre Priboieni, am văzut în vîrful carului pe nea Ghiţă, fratele tatei şi pe Ioana, o verişoară de-a mea. Amîndoi fuseseră la un loc pe care-l aveau acolo. Cînd m-a văzut nea Ghiţă mi-a zis: „Au, tăia-m-ar Dumnezeu" şi a sărit jos la mine. M-am dus pînă la ei la Priboieni. Lui nea Ghiţă şi neamurilor mele ştiţi ce le-am spus? Că m-am urcat într-un pom şi cînd a trecut maşina pe sub pom am sărit în maşină. Ţăranii m-au crezut şi se mirau de curajul meu. Eu curajul ăsta îl furasem din filmele cu cow-boy care-mi plăceau la nebunie. Nea Ghiţă era lemnar. Făcea roţi şi spiţe de roată şi se ducea cu ele la tîrg la Alexandria.
Lui nea Ghiţă, la toate rudele mele le-am spus că sînt în vacanţă. Nea Ghiţă m-a luat cu el la tîrg la Alexandria. Ne-am dus cu căruţa plină cu spiţe de roţi. Voia să ia pe ele porumb şi am luat. Îmi aduc aminte că acolo la tîrg erau nişte izvoare naturale. Ieşea apa din pămînt, din nişte parapete de pămînt. M-a trimis nea Ghiţă după apă. Odată, cînd m-am dus după apă am găsit o sticlă cu fundul spart, am luat-o şi am înfipt-o în parapetul ăla de pămînt. Acum venea apă curată pe gura sticlei. Inovaţie! Cînd mă duceam după apă, ţăranii mă lăsau să iau eu primul. Nici nu mai stăteam la coadă. S-a dus vestea în tot tîrgul Alexandriei de inovaţia mea. Inovaţie!
Dar cînd am ajuns înapoi la Priboieni s-a aflat că fugisem de acasă. Nea Ghiţă şi celelalte rude mi-au dat bani de tren să mă întorc acasă. Mi-au pus nişte mămăligă într-un şervet şi am pornit-o pe jos spre Bucureşti. Îmi aduc aminte că am venit pe jos şi noaptea dintre cele două zile pe care le-am făcut cu nişte cosaşi, am petrecut-o la Titu. Mai ştiu, îmi aduc aminte, că am ajuns în Bucureşti într-o duminică.
Cît era el tata de aşa şi pe dincolo, tot merită cu vîrf şi îndesat „să-i fie ţărîna uşoară". Înainte de a muri mi-a spus că vrea să moară în casa noastră. În casa în care stă sora mea. Atunci era însurat cu o pensionară din cartier cu coana Lenuţa. Fosta nevastă a lui nea Răducanu. Şi ăsta a murit săracul. Dar cît era tata de cum am mai zis, eu unul tot îmi amintesc de el cu pioşenie. Cînd a murit, a murit de cancer. Cancer generalizat. Avea nişte dureri! Dar nu s-a văitat. După ce l-am înmormîntat, am descoperit lîngă pat nişte găuri. Le făcuse cu unghiile, de durere. N-a vrut să-l vedem suferind. Deci, am avut şi tată...
CAPITOLUL IX. ÎN ACEST CAPITOL VEŢI AFLA CINE ESTE ANGHEL, CÎŢI ANI ARE EL ŞI VEŢI MAI AFLA CĂ NU-I PLACE BULIONUL
Cred că a fost o harababură la primăria de unde şi-a scos Anghel actul de naştere, mai rău ca la tăierea porcului. Ştiţi ce harababură este cînd se taie porcul. Cîteodată chiar mă mir că nu se taie coteţul în locul porcului. Ăla pregăteşte focul, ălălalt masa pe care o să fie despicat porcul, altul ascute cuţitul. Porcul guiţă, cîinele latră şi el în sus că nu sînt stele, stăpîna fierbe apă, vecinii se uită peste gard, copilul duce ţucalul, undeva, copilul cel mare care are o zi nemotivată pune scara jos ca să pună porcul pe ea după ce îl pîrleşte. Specialistul în facerea cîrnaţilor şi a caltaboşilor îşi freacă mîinile ori stă cu ele în şold; o altă vecină ori chiar un vecin, ţine ibricul cu ţuică la foc. Cineva, nu se ştie, se roagă Celui de sus să i se ierte păcatele şi aşa mai departe, mult mai departe. Pe frate-meu, normal ar fi să-l cheme Nicuţă, ca pe mine, dar pe el îl cheamă Moldoveanu. De unde pînă unde Moldoveanu? Nici Dumnezeu, nici funcţionarul de la primărie nu cred că ştiu. Dumnezeu ştie, că el trebuie să le ştie pe toate mai ales actele de naştere. Dacă stau în colţ la strada Polonă cu Bulevardul Dacia şi mă gîndesc mai bine îmi pot da seama că Moldoveanu vine de la Moldovanu. Pe mama Moldovan a chemat-o înainte de căsătorie şi mama a stat o perioadă de vreme cu chitanţă la tata. Adică nu s-au cununat la primărie. Anghel s-a născut în perioada aceea. O fi păcat că mama l-a făcut pe fratele meu Anghel înainte de a se cununa, n-o fi păcat, eu nu mă bag. Treaba lor. Dacă vreţi să ştiţi, eu nici acum nu ştiu cine a fost naşul fratelui meu. Ăsta da păcat. Nu poate să se ducă şi el cu portocale şi halviţă de lăsata secului la naşi...
Putea să-şi reglementeze situaţia prin Monitorul Oficial dar n-a vrut să mai piardă timp şi acum la bătrîneţe la ce i-ar mai folosi? Nu i-a folosit cînd era tînăr, dar acum. Se putea urca prin faţă în tramvai dacă l-ar fi chemat Nicuţă? Cum să se poată urca prin faţă! Putea să desfacă sticla fără tirbuşon? Putea să mulgă o capră de tăiat lemne? Putea toate astea dacă-l chema Nicuţă Anghel în loc de Moldoveanu Anghel? Nu putea. Putea să meargă prin ploaie fără să se ude? Putea să-l cheme şi Pazvante, tot aia era.
La origine, fratele meu Anghel este frizer. A învăţat frizeria pe Antim, la un patron care a fost surd. Frizerul ăsta surd a fost bunicul lui Valentin Teodorian de la operă. Pe Valentin Teodorian cine l-a ţinut în braţe? Anghel. De la bunicul acestui Valentin Teodorian a învăţat Anghel frizeria. Tot de la el a învăţat să scoată şi măsele şi dinţi. Se zice că bunica lui Teodorian a fost tare cumsecade. Gătea bine. Anghel, da, fratele meu, da, îi plăcea să umble frumos îmbrăcat. Dacă-l vedeai pe stradă ziceai că-i farmacist sau cine mai ştie ce. Eu nu sînt aşa. Nu dau doi bani pe îmbrăcăminte. Cum să nu dau doi bani? Costă bani îmbrăcămintea. Nu sînt dezordonat, nu umblu cu şireturile dezlegate la pantofi, nu umblu fără nasturi la haine ori pantaloni, nu sînt şleampăt şi nici şaşiu şi nu mă împiedic în crăcii de la pantaloni.
Are şi umor. De Anghel e vorba. Eu cred că Dumnezeu cînd a vrut să se ocupe de umorul nostru, a cam greşit. El trebuia să se facă umorist, nu eu. El trebuia să lucreze la Urzica şi la emisiunile de umor de la Radio şi nu eu care din cînd în cînd am avut şi ulcer. Să vă dau nişte exemple. Pe vremea aia eu eram ucenic şi el avea o frizerie la Ghebăreasa şi a venit unul, mi se pare fratele lui Velu de la Institutul Pasteur. Anghel avea poftă să se plimbe cu bicicleta, aşa că i-a spus:
— Îmi dai şi mie bicicleta să fac o tură?
Proprietarul bicicletei, fratele lui Velu s-a uitat în fereastră să vadă cum şi-a pus bascul şi i-a zis:
— Ia-o, nea Anghele. Dar eu ce-o să fac dac-o să fugi cu ea? Şi fratele lui Velu s-a uitat la fratele meu. Credea că l-a dat gata.
— Dacă ţi-e frică, dacă te temi că fug cu ea ştii ce să faci?
Fratele lui Velu s-a uitat şi el la cele 19 spiţe ale bicicletei şi l-a întrebat:
— Ce să fac, nea Anghele?
— Dacă fug cu bicicleta, iei frizeria.
Povestea asta vine bine într-o limbă străină. Şi mie mi s-a părut atunci o glumă foarte bună... Cum de nu v-aduceţi aminte de Velu? Ăsta a fost şofer la institutul Pasteur. A lucrat şi la TIR şi a fost decorat şi cu Ordinul Muncii. Acum, de curînd a fost la frate-meu unul nea Marin Zdrelea. Nea Marin ăsta, cînd eram eu mic, auzisem despre el că e mare comunist. Îmi aduc aminte de un amănunt în legătură cu el. Noi aveam acasă, cînd eram mic, sobă de rumeguş. Nu-mi amintesc ce-a căutat el la noi şi ce-am căutat eu la sobă, dar ştiu că rumeguşul din sobă a bufnit şi mi-a ars faţa. Nea Marin Zdrelea era acolo, a venit la mine cu o tavă şi a început să-mi facă vînt. Pe mine mă ustura tare de tot. Îmi făcea vînt şi zicea: "Fereşte-ţi nasul, că-ţi fac nasu ca plaivasu". Cînd l-am auzit am început să rîd şi mi-am băgat faţa în zăpadă. De fapt pe nea Marin îl cheamă Mateescu Marin, nu Marin Zdrelea. Ştiţi de ce l-am adus în vorbă? Pentru că acum de curînd a venit la fratele meu şi i-a spus:
— Măi Anghele, hai să te facem deputat ori responsabil de stradă. Vrei?
Anghel, despre care spun eu că are umor, s-a uitat la el ca la programul doi al televizorului şi l-a întrebat:
— Cal îmi daţi?
Marin Zdrelea care nu ştiu ce e acum pe acolo, auzi el cuvîntul cal, dar nu era prea sigur, aşa că l-a mai întrebat o dată:
— Ce să-ţi dăm?
— Cal.
— Bă, noi vrem să te facem deputat, ori delegat de stradă, ce faci cu calul?
— Să dau tîrcoale străzii... Du-te Zdreleo de aici. Du-te la vecini.
— Hai, măi Anghele, că tu eşti om cunoscut în cartierul ăsta, eşti om cinstit.
— Ce cinstit? Eu am devalizat banca de la regie.
— Hai, măi Anghele, că noi te cunoaştem. Ăia care au spart banca şi-au luat pedeapsa.
Are umor fratele ăsta al meu şi bine era dacă făcea el ce fac eu acum. Acum ştiu că aţi fi rîs!... Rîde mereu Tanţa. Tanţa e noua lui nevastă. Fratele meu Anghel a mai fost însurat o dată cu o fată din Iaşi. Vagabonzii care erau aciuaţi pe la frizeria lui, îi ziceau primei lui neveste "Tunsa". Pe ea însă o chema Mioara şi pe crucea ei e scris: „Aici zace nevasta lui Anghel frizerul". Mioara a murit săracă.
Cînd îl întreabă sora-mea Niculina ori cumnatu-meu Matei, de ce nu se mai duce pe acolo, el zice:
— Am fost dar era poarta încuiată.
Cum dracu să ţii poarta descuiată. Frate-meu n-a fost pe la ei dar aşa zice el şi ei chiar credeau, dar pînă la urmă le-au spus vecinii. Eu nu l-am cunoscut prea bine, cu toate că-i sînt frate. Chiar am scris în cartea „Cruce de ocazie" că Anghel îmi pune una şi aceeaşi întrebare de cîte ori mă întîlnesc cu el. Acum, după ce m-am îmbolnăvit şi a început să vină mai des pe la noi, l-am descoperit. Cît mă înşelasem în legătură cu caracterizarea lui. El îmi punea mereu una şi aceeaşi întrebare, numai aşa de al naibii. Ce-mi ziceam eu cînd eram „mare", îmi ziceam, aşa o fi felul lui. Uite că felul lui nu era chiar aşa. Cîte ştiu eu despre el acum! Aş putea să mă fac popă în Cartierul Giuleşti. Despre toţi din cartier ştiu cîte ceva. Cîte ceva din care mi-a spus Anghel acum de cînd sînt bolnav. Ştiu şi despre unul Ionescu Alexandru care ştergea toate clanţele cu spirt ca să nu se îmbolnăvească, ştiu şi despre unul Stanciu care a ajuns la căminul de bătrîni, ştiu şi...
De fapt, ceea ce spun eu acuma trebuie scris la capitolul celălalt, dar acum mi-am adus aminte. Mi se pare că prin 1958 a fost un campionat mondial de fotbal. Atunci Anghel era să fie tuns. El spunea că Anglia o să ia campionatul şi maghiarii erau în formă, îi bătuseră şi pe brazilieni şi pe uruguaieni. Atunci a făcut Anghel prinsoare cu un ceferist pe tunse, că bat englejii. Şi au bătut englejii. A scăpat el de tuns, dar ceferistul ăla nu. Poveşti de astea aş avea multe să vă spun. Am auzit că atunci cînd era lucrător la frizeria cooperativei, responsabilul a spus nu ştiu cui că Anghel e mare şi tare pentru că mă are pe mine paravan. Anghel, cică a auzit povestea asta şi l-a chemat pe responsabil într-o cameră în care nu mai era nimeni şi i-a zis:
— Sîntem singuri?
Responsabilul s-a uitat şi el în jur, s-a uitat şi la Anghel şi i-a zis:
— Da, sîntem singuri. Sîntem numai noi doi.
— Dacă sîntem singuri şi nu avem martori, uite ce fac eu cu dumneata.
L-a apucat de revere, l-a ridicat în sus şi i-a spus să nu mai vorbească prostii. Să nu mai spună oamenilor nimic în legătură cu el.
Anghel a fost şi responsabil de frizerie, dar n-a stat mult în funcţia asta, că a început să-i bată pe hoţi. I-a dat o palmă la unul şi a fost chemat la birou unde a fost întrebat:
— De ce ai dat în el? De ce l-ai bătut?
Frate-meu Anghel Moldoveanu s-a aşezat pe un scaun şi cei care l-au chemat i-au spus să se ridice. El nu s-a ridicat şi a spus stînd în continuare pe scaun:
— Ca să nu mai fure, de aia am dat.
Ăia care l-au chemat, dacă au văzut că au de-a face cu un „nebun" s-au aşezat şi ei. Ăla care era mai mare în grad i-a zis lui Anghel:
— Ştii că nu se mai bate azi? Ai procedat ca patronii. Patron ai rămas.
Moldoveanu Anghel, de data asta s-a ridicat în picioare şi i-a spus:
— Da. Am rămas patron. Trebuia să vin la dumneavoastră să vă spun ce a făcut?
Dacă au văzut ei că Anghel e în picioare, s-au ridicat şi ei. Ăla mai mare dintre ei a zis:
— Da, trebuia să vii aici să ne spui.
Dacă a văzut Anghel că aici este rost de puţină bătaie de joc a început să-şi bată joc de ei. S-a aşezat din nou pe scaun şi s-au aşezat şi ăia mari. Anghel le-a spus:
— Şi dacă vă spuneam, dumneavoastră îl mutaţi la o altă frizerie, poate în centru. Pentru el era mai bine.
I-au luat frizeria. Nu l-au mai lăsat să fie responsabil, iar lui nici că-i păsa. Pe vremea cînd era responsabil l-a întrebat pe un frizer:
— De ce ai tu piciorul în ghips? Ce-ai păţit?
Ăla cu care vorbea Anghel, se uita la frate-meu şi-a pipăit piciorul ca să vadă dacă nu cumva i l-a pus cineva în ghips în lipsa lui şi dacă a văzut că nu are nimic, a zis:
— Cu mine vorbeşti, nea Anghele?
— Da, cu tine. De cînd ai piciorul în ghips?
— Dar eu nu am piciorul în ghips.
Anghel s-a uitat mai departe la piciorul frizerului şi „dezamăgit" a zis:
— Atunci ce ai?
Frizerul a ridicat pantalonul în sus şi s-a descoperit că purta izmene lungi. Lui Anghel îi plăcea ca frizerii să fie eleganţi nu cu izmene lungi...
Cînd aveam ani mai puţini, ştiu că avea două frizerii. Una la Ghebăreasa şi una la Stanca. Atunci cînd a deschis a doua frizerie a făcut şi nişte afişe. Le-a aruncat din avion în cartierul nostru un pilot pe care ştiu că-l chema Gerun. Ăsta a căzut cu avionul în curtea bisericii din cartierul nostru. N-a căzut atunci cînd împrăştia afişele. Ştiţi ce scria pe afişele alea? „Doriţi să fiţi tineri? Serviţi-vă la Anghel". Mai avea unul „Vă duceţi la rendez-vous? Treceţi pe la Anghel". Avea idei trăznite şi îi plăceau inelele. Avea pe degete şapte-opt inele. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, mi-a dat şi mie un inel ca să-mi fac verighete. Mie şi Zoicăi, ne-a dat un inel şi ne-a spus să ne facem verighete proprietate personală. Ne-a făcut verighetele, nea Ionel giuvaergiul din piaţă.
(Perpetuum comic ’83, pag. 33)
