Iulian era cam negroid. E drept că străbunii săi îndepărtaţi nu veniseră de pe Gange, nu aveau nimic de a face nici cu epopeea lui Budai Deleanu, nici cu piesa lui Haşdeu — dar el se brodise mai negroid, poreclit fiind Mpanu-Mpanu, după numele unui celebru ziarist african.
Pînă la venirea fiilor şi fiicelor, bietul răposat stătea gol, cum scrie în legea sanitară — într-unul din scocurile de beton ale morgei orăşeneşti. Odraslele sosind, pe rînd... toate în numai 24 de ore, întreaga maşinărie a înmormîntării s-a pus pe roate. Mortului i s-a pus un costum de culoare închisă, de acasă, şi cum nu avea pantofi negri ca lumea, unul din fii a fugit la Magazinul de Stat numărul 2 şi i-a cumpărat pantofi negri — ba încă de lac. Căci toţi fiii şi toate fiicele simpaticului mort (a murit surîzînd, ca într-o butadă) erau oameni de ispravă: căsătoriţi, harnici, serioşi, inimoşi.
Costumul şi pantofii au fost date responsabilului cu morga, un ins cu o cărunteţe de plumb, ţeapăn şi taciturn, după chipul şi asemănarea misiunii sale. Acesta, urma să îmbrace şi să dichisească mortul — să-l injecteze cu formol ca, în canicula verii, să nu se descompună prea repede. Pentru toate aceste servicii prioritare i s-a dat un bacşiş gras.
Faptele şi formalităţile fiind îndeplinite, la orele patru mortul urma să fie dus la „Cimitirul mizericordian" de pe strada Eternităţii, cu camionul „întreprinderii de pompe hidraulice", camioneta de la Cultură neputînd fi întrebuinţată în acest scop, întrucît cu ea erau aduse şi alimente pentru bufetul de la Curtea Culturii, şi, morţii ne mai mîncînd, s-ar fi putut ca după transportarea unui mort cu camioneta, să nu mai mănînce nici viii alimentele cotidiene.
Cu o jumătate de oră înainte ne-am adunat la Capela din Cimitirul mizericordian toţi membrii redacţiei „Amiciţia", împreună cu alţi prieteni ai lui Iulian şi, fireşte, cu ceilalţi, copiii şi rudele răposatului. Îl vedeam, alături de mine, pe redactorul şef adjunct, înalt, cu aer sobru dar modern ca un citat din Jaspers, pe filosoful de esenţă materialist — modernă Veniamin Crăciun, pe eseistul Vasile Smalţ, comentator al oblomovismului, şi pe mulţi alţi mînuitori nervoşi ai condeiului.
În fine, mortul îşi făcu apariţia. Prin fumul gros de cădelniţă, abia se desluşea, ca scăldătorii dintr-o baie turcească. Fiii şi fiicele se aliniară de-o parte şi de alta a sicriului cochet şi verde — închis, „ca un castravecior" cum ar fi zis tandemul Ilf şi Petrov. Părintele Ionescu, protopopul oraşului, tocmai începuse slujba. Unul din fraţi, Ilisie, începu rugăciunea „Tatăl nostru" dar, după prima frază, fie din emoţie, fie din prea mult materialism dialectic şi istoric, pierdu firul rugăciunii şi se bîlbîi. Reluă deci rugăciunea de la început, murmurînd-o încet, pentru sine:
— Tatăl nostru carele eşti în ceruri...
— Taci! îi zise Iulian. Mortul acesta nu este tatăl nostru. Ne-a trimis, de la morgă, un alt tată, — ptiu, Doamne, iartă-mă! un alt mort am vrut să spun.
Misie căscă ochii către mort. Ceilalţi se uitară şi ei. Aşa era. Cei de la morgă, în frunte cu responsabilul, greşiseră, confundaseră identitatea mortului.
— Du-te, Iulică, de-i spune popii să întrerupă rugăciunea! Tu, Viorel, du-te şi dă telefon să se întoarcă urgent camionul, să vină şi să schimbe mortul, intră în vorbă o soră pragmatică.
— Ne facem de rîsul pămîntului! zise, sughiţînd printre lacrimi, Iulian.
— Ce să-i faci? Asta-i situaţia! Repede! Hai, mişcaţi-vă o dată!
Iulian merse de anunţă preotul. Acesta opri fraza între „împăraţi şi ostaşi" care merg, la fel, de-a valma, în ţărînă. Lumea participantă începu să se precipite, unii avansînd ideea că ar fi înviat mortul, că erau în faţa unei morţi aparente. Cînd aflară adevărul, începură să rîdă pe înfundate sau să se retragă afară, unde să rîdă nestînjeniţi, printre morminte.
— Aoleu! comentă adjunctul, ăştia sînt parcă din neamul celor desrobiţi de Cuza, după discursul lui Kogălniceanu.
— Taci, dracului! spusese răstit. Nu mai pune paie pe foc.
— Penibil! rosti aforistic Veniamin Crăciun.
Preotul şi dascălul intrară, jenaţi, în separeul din spatele capelei unde aşteptau băutura şi sandviciurile pregătite. Din respect şi buimăceală nu se atinseră de ele.
Pînă la urmă sosi camionul cu şoferul şi cei doi ciocli ad-hoc, congestionaţi de efortul de a-şi reţine rîsul. Luară sicriul şi-l duseră.
— Iulică, du-te la poarta principală a cimitirului să nu se aducă iară un alt răposat. Că sînt capabili! Trebuia să mergi cu camionul să vezi ce mort încarcă.
Iulică fugi spre poartă. Între timp, în cimitir, pe aleea centrală îşi făcu apariţia un cortegiu mortuar, în fruntea căruia fanfara întreprinderii se chinuia cu „Marşul funebru" al lui Chopin. Membrii orchestrei treceau, cu paşi egali şi semeţi, ca prin faţa unei tribune oficiale.
— Mai bine ne-ar cînta nouă, celor de aici, „Sîrba în căruţă" sugeră Smalţ trăgînd cu ochiul.
— Taci, să nu ne audă rudele! ripostă cu pioşenie disimulată Jaspers.
Timpul trecea. Camionul nu se vedea. În fine, apăru camionul, cu Iulian pe scara colaterală a uşii; solemn, ca pompierii cînd îşi dau importanţă în drum spre un incendiu. Sora pragmatică avusese dreptate. A doua oară, cei de la morgă trimiseseră iarăşi un alt mort, un vagabond celebru al oraşului poreclit Simbad Marinarul, răposat la miezul nopţii, în toiul unui chef, cînd cînta cu vocea-i de tenor castrat: „Suie-o scară pîn’ la cer, zumbalai, zumbalai, meştere!" Aşa că Iulică, în disperare, s-a dus, din nou, cu camionul să-şi ia tatăl adevărat. Numai că, între timp, cineva furase pantofii de lac. Iar cum pantofii cu care intrase nenea Crăciun în spital aveau tălpile sparte şi cum morţii mereu neatenţi stau cu tălpile încălţămintei către cei vii, Iulian a conchis că e mai bine să-l aducă desculţ, ca pe profeţi şi mucenici.
S-a reluat slujba, numai că preotul oficia surîzînd. Liturghia părea cîntată nu din paginile Hrisostomului sau ale lui Vasile cel Mare, ci din paginile lui Molière, Twain, Jerôme K. Jerôme şi alţi literaţi puşi pe glume. Înmormîntarea părea tuturor un bal mascat. Mortul cu surîsul lui îngheţat, rîdea şi el. Mai lipsea numai orchestra să cînte „Sîrba în căruţă" sau, pentru adjunct, special, o sambă. Pînă la urmă, chiar şi odraslele mortului, profund afectate de marea pierdere, surîdeau ca la un haz de necaz.
În ori ce caz, a fost cea mai frumoasă înmormîntare la care am asistat vreodată. Fapt cu care a fost perfect de acord şi adjunctul Jaspers. Numai că, zicea el, mai urma să-i dea mortului, pe marginea gropii, semnalul deşteptării ca într-o lecţie spontană de ateism, din care să se deducă limpede că morţii, chiar dacă surîd, nu se mai deşteaptă niciodată!
(Perpetuum comic ’83, pag. 161)
