— Tovarăşe academician, i se adresează un meteorolog, am făcut mari progrese în prognoza vremii. Prevederile noastre se adeveresc în 40% din cazuri.
— Cel mai bine ar fi ca, după ce întocmiţi prognoza, să o anunţaţi pe dos. În felul acesta timpul probabil va fi corect în 60% din cazuri.
*
Profesorul X.X.X. cam avea obiceiul să apară ca autor la lucrările elaborate de un tînăr discipol foarte valoros, să îi zicem V... Într-o zi, întîlnindu-l Moisil pe V... pe culoarele Academiei, îl întîmpină:
— Ce faci, dragă X.X.X.?
V... puţin jenat, se scuză timid:
— Mă iertaţi, dar eu nu sînt X.X.X., eu sînt V...
— Ştiu, ştiu, îi răspunde Moisil, dar nu ţi-am spus după cum te cheamă, ci după cum semnezi articolele.
*
Tînăr conferenţiar la Iaşi — nu împlinise încă 30 de ani —, Grigore Moisil încerca să îl convingă pe profesorul Ştefan Procopiu că este cu totul îndreptăţit să fie avansat profesor. Procopiu îi răspunde:
— Ai un mare defect, eşti mult prea tînăr.
— Sînt conştient de acest defect, replică Moisil, dar să ştiţi că mi-l corijez în fiecare zi.
*
Un ziarist, referindu-se la tabletele pe care Moisil le publica săptămînal în revista „Contemporanul", îi spune:
— Tovarăşe academician, pentru dumneavoastră trebuie să fie o joacă să scrieţi aceste tablete. Probabil că le imaginaţi în maşină, în drum de la Universitate la Academie.
— Da, le fac destul de repede. La cele mai multe nu m-am gîndit mai mult decît 35 de ani.
CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI
Telefonul nocturn
Venisem acasă obosit şi mă culcasem mai devreme. Pe la orele 1 noaptea telefonul a început să sune. Buimăcit de somn, l-am ridicat. O voce serioasă de bărbat, cu o nuanţă de anxietate în exprimare, caută să se asigure mai întîi de identitatea mea, apoi mă roagă insistent să vin de urgenţă să văd un bolnav.
— Despre ce este vorba? întreb eu.
— Despre un caz grav. Eu nu mă pricep bine. Am impresia că s-a produs o paralizie.
— Cam ce simptome prezintă pacientul?
— Să vedeţi: stă tot timpul cu un picior ridicat şi nu poate să-l coboare, să-l pună în pămînt.
— Aţi încercat să-l ajutaţi?
— Am încercat. Este înţepenit. Cu toate eforturile, nu am reuşit să i-l întind.
— Într-adevăr pare ceva deosebit!... Am să mă îmbrac şi am să vin cît se poate de repede. Spuneţi-mi adresa.
— Este foarte central, domnule doctor. Chiar în faţa Universităţii.
— Bine! daţi-mi numele şi adresa exactă.
— Sînt Mihai Viteazul şi calul meu nu-şi poate pune piciorul jos!
CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI
Fidelităţi terapeutice
Lucram la un spital cu dr. D. M. cunoscut pentru „priza" ce o avea, în special, la bolnave.
Într-o zi făcîndu-şi vizita într-un salon de femei, remarcă printre ele una tînără şi atrăgătoare. Examinează obişnuit toate bolnavele, dar la aceasta stă mai mult timp, o suceşte, o învîrteşte, o examinează unde trebuie şi unde nu e necesar, dezbrăcînd-o complet şi insistînd şi în anamneză pe cele mai variate şi personale aspecte din trecutul ei. Cum tînăra bolnavă era proaspăt căsătorită şi se aflase că soţul este foarte gelos, toţi ne aşteptam la o sesizare.
Nu trec 3—4 zile şi într-adevăr la şeful secţiei soseşte o lungă şi documentată sesizare, care ne este citită la raportul de gardă. Gata, ne-am zis: i s-a înfundat amicului nostru. Numai că, spre surprinderea noastră, sesizarea nu venea din partea soţului bolnavei cu pricina, ci din partea soţului unei alte bolnave din salon. Se plîngea, în termeni care vădeau un evident sentiment de frustrare, că soţia lui nu a fost examinată de doctorul D. M. aşa cum a examinat pe bolnava din patul vecin, şi că nu a dezbrăcat-o, neinteresîndu-se deloc de aspectele mai intime ale ei.
CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI
Gîndire de logician
Cu mulţi ani în urmă, un coleg de-al meu m-a rugat să examinez o personalitate din lumea ştiinţei. Era vorba de un savant care încerca să dezvolte logica matematicii şi să-i extindă domeniul de aplicaţie. M-am dus cu o oarecare reţinere, ştiind că e un personaj mai dificil. L-am găsit într-o cameră, întunecată, cu toate obloanele închise, cu pereţii acoperiţi de rafturi de bibliotecă, pînă sus în tavan, cu mese şi fotolii împrăştiate fără de nici o logică, cameră în care domnea o dezordine indescriptibilă. Maestrul zăcea într-unul din fotolii, bînd stacane după stacane de cafea.
Locuia cu soţia şi cu una din asistentele sale. Amîndouă m-au introdus cu teamă în camera de lucru şi s-au retras imediat.
Am avut cu maestrul o lungă discuţie despre o mulţime de subiecte nemedicale. Apoi am procedat, conform ritualului nostru, la un examen complet neuropsihic. Nu am găsit nimic deosebit şi am comunicat pseudopacientului meu rezultatul negativ al investigaţiilor mele.
Reacţia lui a fost neaşteptată. A chemat autoritar în cameră pe cele două doamne şi le-a forţat să fie examinate, deşi era evident că nu aveau nici un chef.
În timp ce căuta să le convingă de necesitatea controlului medical, se întoarce către mine şi-mi spune:
— Vedeţi, domnule doctor, ele m-au considerat bolnav şi m-au convins să fac apel la dl. X să vă cheme. Dacă eu nu sînt bolnav — aşa cum aţi constatat dumneavoastră —, atunci incontestabil că ele sînt bolnave şi distorsionează realitatea!
Ce vreţi, gîndire de logician!
MARCIAN BLEAHU
Masă festivă
Pe vremea aceea Munţii Bihor erau departe de-a fi ceea ce sînt astăzi. Nu din punct de vedere al reliefului, căci timpurile de care vorbesc nu sînt chiar atît de îndepărtate încît faţa mereu trecătoare a Pămîntului să fi înregistrat modificări notabile (în definitiv persoanele despre care vorbesc, cu mine în frunte, nu sînt încă în stare fosilizată), ci munţii erau cu totul altfel din punct de vedere al prezenţei oamenilor; mai bine-zis, a absenţei lor, căci lipseau aproape cu desăvîrşire.
Desigur, nici pustietatea, nici distanţele nu aveau darul să alunge zelul explorativ al unui tînăr geolog ce eram, şi al unor tineri speologi ce erau Picu şi Pepi. Drept locuinţă aveam vechiul canton silvic din Padiş, o dărăpănătură de scînduri ce de-abia îşi mai ţinea adunaţi pereţii, dar care prezentau certe avantaje. Ca să vezi dacă afară este frumos, nu trebuia să te deranjezi din sacul de dormit, pus, evident, pe jos, căci paturi nu erau. Nu aveai decît să priveşti prin perete, printr-una din nenumăratele găuri practicate în el şi aveai o privelişte edificatoare. Apoi şi cu ploaia te lămureai repede căci aveai la dispoziţie locuri special amenajate în acest scop: dacă se aduna apă pe podea, în casă, însemna că afară nu-i a bună. În sfîrşit, niciodată nu te simţeai singur şi părăsit, şobolanii avînd grijă să-ţi ţină o necontenită companie. Da, şi am uitat să spun, în casă mai era şi o minusculă maşină de gătit, tocmai bună să dea căldură şi să cuprindă o cratiţă. Pe ea, deci, găteam mîncarea adusă cu mari dificultăţi, tocmai de jos, de la Beiuş, cu o caravană de cai. Dar, în sfîrşit, era casa noastră şi ne simţeam bine în ea căci era singura bază posibilă de unde plecam dimineaţa în fiecare zi pe trasee de cartare geologică sau la cîte o peşteră.
Şi uite aşa, din explorare în explorare, din traseu în traseu, ne cheltuiam entuziasmul şi se scurgea timpul, dar şi tinereţea, lucru pe care aveam să-l aflăm mai tîrziu.
Ei bine, într-o zi, Picu mă cheamă de-o parte şi îmi spune în mare secret:
— Peste două zile este ziua de naştere a lui Pepi, ar trebui să-i facem o surpriză.
— Foarte bine, dar ce?
— M-am gîndit să-i preparăm ceva deosebit de mîncare, să aranjăm un fel de masă festivă, că altă surpriză...
— Excelentă idee, dar cu ce?
Cu ce meniu? Posibilităţile erau nenumărate, dar mai prost stăteam cu cunoştinţele culinare. Pînă la sfîrşit am stabilit: o supă, friptură la tavă cu varză călită şi clătite cu dulceaţă. Supa, din pachet, nu punea probleme. Nici friptura, căci se scoate carnea din cutia în care stă în suc propriu şi se pune în tigaie, în suc străin pînă se rumeneşte. Neliniştea mare ne-o dădeau varza călită şi clătitele. Cum în doi oameni erau adunate patru licenţe (Picu, inginer şi biolog, eu geolog şi geograf), ne-am gîndit însă că nu are de ce să ne fie teamă şi că, fără îndoială, o să găsim pe loc soluţiile practice de rezolvare ale problemei ce ne stătea în cale. Aşa că am purces la treabă. Este drept, mai puţin cu cunoştinţele celor patru licenţe şi mai mult cu ce văzusem pe la bucătăriile de acasă.
Deci, varză călită. Ne-am ascuţit bine cuţitele late de vînătoare şi cu grijă am tăiat-o în şuviţe foarte fine. Am făcut un maldăr serios, am încins ulei în tigaie şi am pus-o la prăjit, pînă a devenit de culoarea castanei coapte. Pînă aici totul normal, dar, străfulgerat de o idee, zic:
— Cum facem Picule să o călim?
— Păi... o călim foarte simplu, mă asigură inginerul din el.
S-a dus repede şi a adus o cratiţă cu apă rece, foarte rece, pe măsură ce varza se rumenea eu o aruncam cu multă îndemînare în apa rece, să se călească. Acolo ea sfîrîia şi apoi se răcea rapid.
— Cum este?
— Nu prea bună, cam sleită!
— Ce-i de făcut?
— Eu zic să n-o mai călim şi să o mîncăm doar prăjită simplu. Probabil că nu am descoperit reţeta bună pentru călire, deşi, ştii, oţelul, aşa cum am învăţat în facultate...
Am continuat deci să pregătim o simplă varză rumenită în tigaie, cam decepţionaţi că nu o să ne putem lăuda lui Pepi că i-am pregătit varza călită. Apoi am trecut la clătite.
— Ai vreo idee?
— Nu prea ştiu nimic, dar după gust trebuie că nu are multe repere.
Vorbă înţeleaptă de inginer. Am luat deci praf de lapte şi l-am frecat cu apă, ceva făină, apoi am făcut o zeamă lungă, albicioasă, destul de groasă, şi am încins ulei în tigaie, turnînd compoziţia apoi în ea. Ca să nu se spună că sîntem zgîrciţi, am pus, din plin, un strat destul de gros. El s-a rumenit pe o parte. Atunci am încercat cu multă îndemînare o figură pe care am văzut-o prin filmele italiene neorealiste. Am prins tigaia cu o mînă şi cu o zvîrlitură rapidă, decisă, am aruncat clătita în aer, aşa, niţel pe dungă, ca să cadă înapoi în tigaie pe partea cealaltă. Ea s-a rupt însă şi în zelul de a prinde rămăşiţele în tigaie, nu am salvat decît cinsprezece la sută, restul aterizînd pe podea. Nu-i nimic, o iau de la capăt. A doua se rupe şi are aceeaşi soartă. A treia nu se desprinde de pe tigaie, a patra o prind în întregime în tigaie, dar mototolită, aşa că nu am reuşit s-o coc şi pe cealaltă. Picu, enervat, mă sfătuieşte să las cinematografia neorealistă în pace şi să întorc clătita cu cuţitul. Treaba reuşeşte mai bine, rumenirea se face şi pe partea cealaltă dar, cînd să zicem că este gata, oroare: constatăm că am fabricat o pastă necoaptă, insipidă, între două carapace de lipie arsă.
— Pasta este prea groasă.
— De acord, dar cum s-o subţiem?
— Am văzut că mama pune sifon în compoziţie.
— Sifon? Dar de unde?
— Avem apă minerală.
Deci deschidem sticla de apă minerală, destinată şpriţului festiv, şi o turnăm toată în pasta albă, de care mi-am amintit pe parcurs că i se zice cir. Descoperirea filologică nu salvează însă situaţia, căci lichidul alb, devenit fluid, nu se încheaga deloc, indiferent cîtă cantitate punem în tigaie.
Tot ce am reuşit a fost sa creăm un fel de turtă necoaptă, fără gust şi în care era păcat să mai punem şi dulceaţă.
Masa festivă a constat aşadar din: supă (fără probleme), friptură (idem), varză necălită şi griş cu lapte (fără cocoloaşe, rezultat al vastei experienţe de o vară). Vin, fără şpriţ. A fost o adevărată masă festivă. La mulţi ani!
P.S. Toamna, revenind de pe teren, am aflat de la mama că varza călită are o fabricaţie nu foarte complicată dar numai de gospodine ştiută, fără să-mi poată explica însă de ce se numeşte aşa, neavînd în mod evident, nimic comun cu oţelul. În ce priveşte clătitele, totul este să pui cir puţin în tigaie iar consistenţa lui să nu fie nici a pelikanolului, nici a laptelui de var, ci a aracetului!
V. COPILU CHEATRĂ
Meniu moţesc
...Însoţind adeseori pe scriitorul şi omul de ştiinţă, Victor Papilian, în Munţii Apuseni, pentru efectuarea unor cercetări antropologice, ajungînd în Muntele Băişorii, am fost rugat să-i cazez echipa şi să organizez o cină în stil moţesc. M-am uitat peste colaboratorii săi: conferenţiari, asistenţi şi, mai ales, studenţi şi studente din ultimul an, şi m-a apucat mila, de ei ca de ei, dar mai ales de mine. De unde să fac eu rost de alimente, în acei ani de după cel de-al doilea război mondial, într-un sat de munte, răsfirat în crînguri, doar cu şcoala, jos în valea caselor, acareturile popii Justin Cosma şi cîrciuma baciului Felea, unchiul poetului şi criticului literar Victor Felea? M-am întors către marele prieten al scriitorilor transilvăneni şi l-am informat: „Domnule profesor, cu cazarea nu-i nici o problemă, aici la noi, la munte, vara, toată tufa-i de sălaş, mai greu va fi cu meniul moţesc. Nu ştiu dacă după cină vor mai putea dormi de foame!"
În vremea aceasta colaboratorii lui Victor Papilian se afundaseră în păduricea de gorun, zbenguindu-se. Pe semne, după ce s-au hîrjonit au gustat din apa limpede şi tare ca spirtul, care te curăţă pe dinlăuntru, ca peria de frecat podelele, numai aşa se explică faptul că, în timp ce eu mă chinuiam să găsesc o soluţie pentru încropirea unui meniu moţesc, i-am văzut alergînd pe coasta padinei spre noi şi, înconjurîndu-ne, îl întrebau pe profesor unde şi, mai ales, cînd vor cina. Profesorul, bazîndu-se pe popularitatea pe care bănuia că o am în sat, i-a liniştit: „Aveţi puţină răbdare. Domnul coleg, colegul eram eu, un biet student la Litere, ne va aranja un meniu moţesc, să cunoaşteţi şi dumneavoastră, viitori medici de plasă, cum se mănîncă la munte".
L-am lăsat pe profesor cu colaboratorii săi şi m-am îndreptai spre cîrciuma badelui Felea. Nu era acasă decît lelea Marie. După ce am dat bineţe, m-a poftit în filigorie (un fel de verandă) şi m-a întrebat ce beau. Fără să mai fac vreo introducere am intrat direct în subiect: „Nană Marie, zic eu. Ai văzut tinerii aceia care au venit în frunte cu domnul profesor universitar Papilian de la Cluj?" „I-am văzut dară, că n-am albeaţă pe ochi!" „No, dacă i-ai văzut, fă bine şi spune-mi, ai dumneata fărină de mălai?" „Am, da-i de iestimp şi-i cam încinsă". „Atîta bai! zic. Lasă-i pe domni să-l guste şi ei să vadă ce mănîncă moţii! Dar nişte brînză frămîntată ai?" „Am, da’ nu-i mai multă de un blid, că încă n-am frămîntat caşul". „Tocmai bine, aşa şi vreau" „Don’ derector, mi-ţi ierta da-i cam usturoaie". „Exact cum vreau şi eu!" am liniştit-o. „Acum fă bine şi pune căldarea la foc şi freacă mămăliga. Peste un ceas sîntem aici, la cină".
Am alergat la popa Justin, dar nu sosise încă din tîrg, din Iara. Preuteasa, între noi fie vorba, ţinea la mine, că nimeni n-o dansa mai fain la balurile Casinei din Iara. Ne văzuse şi sucise capul cîtorva galiţe, ştiind că popa Justin avea obiceiul să poftească la masă pe toţi inspectorii silvici, universitarii sau revizorii şcolari care poposeau în Muntele Băişorii. Bucuros, am ieşit în curte şi băgînd degetele între buze am dat drumul la cîteva ţignale, de au răsunat pădurile pînă-n vîrful Muntelui Mare. Învăţătorul Belea Ilie, care-şi avea casa în coasta din faţă, a înţeles că-i solicitat şi a coborît în Valea caselor. Cum l-am văzut i-am poruncit: „Ilie, faci pe dracul în patru şi, fie cu vîrşa, fie cu patroana — îi vezi pe domnii de colo? — în seara asta trebuie să prinzi pentru fiecare un păstrăv!" Ilie s-a executat.
M-am reîntors la nana Marie şi am pregătit o masă lungă, peste care am aşternut cîteva feţe de masă ţesute în patru iţe din cînepă. Am aşezat la mijloc un cîrpător, de-un stînjen, pe care nana Marie îl folosea cînd întindea aluatul pentru foaia de tăiţei. La bucătărie, baciu Felea, care sosise între timp, mesteca de zor, cu melesteul, mămăliga. Blîndul profesor Papilian, cînd m-a văzut că-i fac semn a înţeles că e vremea să poftească pe colaboratorii săi la cină. Studenţii şi studentele, n-au apucat să se aşeze bine la masă profesorii, că s-au şi repezit să ocupe un loc mai aproape de bucătărie, doar-doar vor mirosi ce s-a pregătit de cină. După ce s-au astîmpărat, am luat cuvîntul şi le-am spus: „Dragii mei, la dorinţa maestrului (mă refeream la scriitorul Papilian), v-am pregătit un meniu moţesc!" „Bravo!" au exclamat vreo douăzeci de suflete într-un singur glas.
Întors spre nana Marie, i-am făcut semn să aducă blidul cu brînză. Prefăcîndu-mă că-mi scuip în pumni, am strîns cocoloş brînza din blid, am îndesat-o bine pînă a rămas ceva mai mărişoară decît o minge de tenis şi am aşezat-o în mijlocul cîrpătorului. Baciu Felea, ajutat de un prunc al său, a răsturnat căldarea de mămăligă peste bulzul de brînză. Într-o clipă aburii au inundat veranda, lampa a început să clipească şi o vreme nu s-a mai văzut om cu om. Cînd s-au risipit aburii, ochii tuturor priveau mămăliga întrebători. Ghicindu-le gîndurile i-am poftit să îndrăznească şi să se servească. „Cu ce să ne servim, domnule coleg?" a cutezat Papilian să mă întrebe." Cu mămăligă şi brînză", i-am lămurit eu. „Foarte bine, dar n-avem nici o furculiţă", a constatat cineva. „Aveţi dreptate, am aprobat. Nici moţii n-au şi, totuşi, mănîncă mămăligă. Cu degetele!"
Foamea e mare dascăl. Curînd, tot încercînd cu degetele mămăliga pe margini unde era mai rece, m-am pomenit că dispăruse fără să-i mai dăscălesc. Cînd să se termine mămăliga, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Ardeal mă întrebă. „Stimate domnule coleg, am înţeles că ne-ai poftit la mămăligă cu brînză, dar noi pînă să ajungem la brînză ne-am săturat cu mămăligă şi brînza a rămas neconsumată!" „Tocmai ce am vrut să vă demonstrez, domnule profesor. Aşa fac şi moţii. Se hrănesc cu mămăligă şi cînd ajung la brînză, o culeg şi-o păstrează pentru a doua seară!"
Deodată, s-a deschis uşa şi a apărut în prag un popă cît un stog. Era Justin, prieten vechi, din liceu. Puteai face din el doi protopopi şi mai rămînea şi de-un mitropolit, sichinaş, pe deasupra.
După ce s-au făcut prezentările, Justin ne-a poftit în casele parohiale unde ne aştepta o tocăniţă de pui şi păstrăvi fripţi la proţap de învăţătorul Ilie. Şi uite aşa le-a venit cercetătorilor inima la loc, iar eu am încălecat peste timp şi v-am spus o poveste adevărată.
CRIŞAN MIRCIOIU
Domnule coleg
N-am găsit o întîmplare chiar foarte hazlie, dar întorcîndu-mă în timp am ajuns la epoca în care am fost student (1930—1936). Mi-am adus aminte de o întîlnire „de lucru" cu ilustrul meu profesor de anatomie, scriitorul Victor Papilian, care cred că poate fi citită cu zîmbetul pe buze... şi pe urmă amintirea marilor noştri oameni nu poate fi decît tonică şi salutară.
Eram în anul al II-lea de facultate, şi la una din demonstraţiile cu profesorul V. Papilian, la care acesta avea obiceiul să scoată studenţi la catedră, punîndu-i să demonstreze un organ sau altul. În ziua aceea ni se demonstra creierul.
Mărturisesc sincer că nu prea ştiam, adică nu ştiam chiar deloc; seara dinaintea zilei fusesem la o petrecere cu colegi prahoveni, la „Pipa Mică", şi nu prea avusesem timp nici să dorm, necum să mai şi învăţ.
Se vede însă că aveam o asemenea figură „neştiutoare" (precum cel cu musca pe căciulă!), încît privirea profesorului Papilian, recunoscut ca fin psiholog, a fost atrasă spre mine şi am şi auzit invitarea:
— Domnule coleg, cel cu cazaca neagră (eu eram! în imitaţia lui Ionel Teodoreanu). Te rog să pofteşti!
Cu inima cît un purice, am ajuns lîngă catedră.
— Domnule coleg, te rog să-mi arăţi pe acest creier corpul calos.
Iau creierul în mînă şi-ncep să-l învîrtesc, chipurile să-l aşez în poziţie, cu zona frontală înainte, dar ca să mai cîştig timp, pentru că din bancă veneau şoapte binefăcătoare. Ba chiar am schiţat o intenţie de a mă apropia de bănci, ca să aud mai bine. Ceea ce, vâzînd Papilian, l-a făcut să mă apostrofeze:
— Domnule coleg, nu trage cu urechea! Nu te lăsa ispitit de sirenele din bănci (şi chiar erau cîteva sirene...). Sînt sirene fără curajul răspunderii...
La care eu, în disperare: „Domnule Profesor, n-aş vrea, dar o fac din instinctul de apărare."
Se vede însă că răspunsul meu, în loc să i se pară obraznic sau nepotrivit, i-a plăcut pentru sinceritate sau pentru spontaneitate, cert este că, cu o explozie caracteristică, ridicînd mîinile către înaltul cerului, Papilian a exclamat:
— Bravo, Domnule coleg! Instinct de apărare...!? Cel puţin un răspuns cinstit şi cu bună explicaţie. Treci la loc, Domnule coleg! Îmi place spontaneitatea. Să vină altcineva...
Iar eu pentru aceasta, mîndru de mine, m-am îndreptat spre bancă.
Şi de atunci l-am iubit şi mai tare pe V. Papilian, care mai tîrziu s-a convins că ştiu ce este corpul calos şi chiar şi altele. Iar „aforismul" meu, adică drag inimii mele, este următorul citat din Tudor Vianu, pe care-l am scris cu litere mari la mine pe masă şi în inima mea:
„Împlineşte-ţi munca vieţii tale, fracţionată în sarcina fiecărei zile. Ajută-ţi prietenul nenorocit. Mărturiseşte pentru nevinovat. Sprijină pe cel slab şi nu uita ce grele sînt începuturile de viaţă. Fă ce poţi ca lumea să fie mai dreaptă."
Este unul dintre cele mai frumoase gînduri pe care le-am întîlnit şi a căror nobilă simplitate le fac şi mai penetrante.
Dacă fiecare dintre noi le-ar învăţa pe dinafară, şi ar aplica măcar unul din cuvintele acestor rînduri, sînt sigur că s-ar schimba faţa lumii, spre bine.
(Perpetuum comic ’83, pag. 151)
