Fenomenul 101

         Apar adesea în gazete articole despre centenari. Le-am citit şi am ajuns la concluzia, destul de curioasă, că vieţile acestor fericiţi seamănă aproape leit una cu alta. Toţi sînt sfătoşi, vioi la minte şi încă neastîmpăraţi: plivesc grădina, mai modelează un ulcior de lut sau cioplesc un fluier, mai bat cîte o ulucă... Toţi şi-au dus viaţa muncind cu sîrg, au petrecut o groază de vreme în mijlocul naturii, n-au mîncat decît legume şi fructe, au pe puţin douăzeci de descendenţi şi n-au cunoscut astenia şi antinevralgicele. Oare printre ei n-or fi şi unii cărora le-a slăbit memoria sau auzul? Să nu existe şi centenari reumatici sau morocănoşi? S-ar părea că greul e să treci de nouăzeci şi nouă de ani, fiindcă, deîndată ce ai ajuns la o sută, îţi trec ca prin farmec toate metehnele bătrîneţii.
         Bunicul prietenei mele Bernardina a împlinit azi o sută unu ani. Ne-am adunat cu toţii ca să-l sărbătorim. Privindu-l cum stă falnic ca un cedru în capul mesei, încep să cred că îndoielile mele n-au nici un temei. Sărbătoritul arată minunat: păr bogat argintiu, obraz rumen, privire vie, inteligentă. Îi pun întrebarea clasică:
        — Cum aţi reuşit să vă menţineţi atît de bine pînă la vîrsta asta frumoasă?
        — Am dus o viaţă moderată, îmi răspunde el, senin. M-am culcat devreme şi m-am sculat în zori. Am fost vegetarian, n-am fumat şi n-am băut alcool. Mi-a plăcut munca fizică, am făcut mişcare în aer liber. De strănepoţi nici nu-ţi mai vorbesc. Nu mai ştiu cîţi am. Nu-i vezi fiindcă au venit ieri să mă felicite.


         După care, scoate o pipă din buzunarul vestei, o îndeasă cu tutun, o aprinde, trage cu sete cîteva fumuri şi dă pe gît un păhărel de vin.
         Îl privesc cu oarecare nedumerire. Bernardina, care l-a auzit, îi spune cu reproş:
        — De ce spui baliverne, bunicule? Nu-i frumos la vîrsta dumitale.
         Bunicul mai trage două fumuri, se preface că s-a înecat, cere să i se umple din nou paharul şi, după ce mai soarbe o înghiţitură, îmi spune:
        — Are dreptate nepoată-mea. Adevărul e altul. N-am prea dus o viaţă cumpătată. Am fumat în draci, mi-au plăcut friptura grasă de berbec, ardeiul iute şi vinul roşu. Am mîncat sărat şi piperat. Zilele mi le-am petrecut dormind şi nopţile stînd treaz. Ştii, am fost paznic de noapte. N-am făcut în viaţa mea vreun exerciţiu sportiv. Am stat în aer liber doar cînd am trecut dintr-un loc închis în alt loc închis. Şi n-am decît o fată, un ginere şi o nepoată.
        — !? fac eu.
         Pesemne că arăt jalnic, căci bunicului i se face milă de mine.
        — Acum un an, îmi explică el, cînd am împlinit o sută de ani un gazetar a venit la mine şi m-a întrebat, întocmai ca dumneata, cum am ajuns la vîrsta asta. Lui i-am spus adevărul de la început, dar n-a scris nimic despre mine. De ce, nu ştiu. Faţă de alţi centenari, eu sînt un fenomen. De ce să rămîn necunoscut? De aceea dumitale, cînd m-ai întrebat, ţi-am răspuns invers. Credeam că vrei să-mi iei un interviu.

(Perpetuum comic ’83, pag. 120)