La mormîntul lui Simion

        Acum cîteva săptămîni l-am înmormîntat pe Simion, soţul unei prietene de-a nevesti-mi. Timp de şaizeci de ani a fost fierar în comună, îndrăgit de toată lumea pentru mintea şi sufletul lui bun. N-a avut un cuvînt rău nici măcar pentru Joli, cîinele său, care se tot învîrtea ziua prin atelier. Şi cîte ştia să povestească despre lume şi viaţă! „Nici vechii greci, recunoscuţi pentru înţelepciunea lor, n-au fost capabili să dea atît de multe cugetării" observă învăţătorul nostru, în noaptea de veghe la căpătîiul lui Simion. Cu o săptârnînă înainte de a-l doborî tensiunea, fiind la o partidă de cărţi, ne-a zis: „Fraţilor, lăsaţi la o parte bunul simţ şi goliţi paharele! Viaţa e scurtă, dar moartea e lungă!"
        Spre seară, a venit Tereza, nevastă-sa, şi l-a luat la rost, fiindcă uitase să-şi ia picăturile amare, pentru inimă. El a asigurat-o, ca de obicei, că a băut picăturile acelea nobile care te fac să rămîi veşnic tînăr. Iar nouă: „Aşa-i dacă eşti om bun, toată lumea face ce vrea cu tine!"
        Simion, aşa cum a trăit, aşa ne-a părăsit. Venind seara de la atelier, s-a spălat timp de o jumătate de oră, după care a mîncat o porţie de cîrnaţi şi a băut o jumătate de vin fără sifon, ceea ce nu i-a făcut bine, şi se duse, cum spunem noi la ţară.
        L-am înmormîntat cum şi-a dorit: „La mormîntul meu să nu plîngă nimeni, căci altfel mă întorc şi-i vai de capul vostru!" ne avertizase în repetate rînduri „Cînd coborîţi coşciugul, să mi se cînte La paloma şi pe urmă un cîntec de la noi din sat!"


        Aşa am făcut. Cu toate că femeile protestau, am respectat ultima dorinţa a fierarului nostru. Fireşte că oamenii au izbucnit în plîns, mai ales cînd dirijorul a condus, cu emoţie, corul care cînta „La paloma". Eu am reuşit să mă abţin, fiindcă, privind groapa adîncă şi coşciugul prietenului meu, mi-am amintit de o întîmplare pe care mi-o povestise astă iarnă: „Ioane, îmi vine să crâp de ciudă. Pentru a douăzecea oară am vorbit cu preşedintele şi încă n-am cuie de potcoavă. Vine primăvara, munca începe şi n-am cu ce potcovi caii. Doar nu pot să mă apuc eu să fac cuie de potcoave, ca bunicul meu, cînd era fecior. Şi chiar dacă aş vrea să le fac, n-am din ce, Ioane, e ca şi cînd n-ai putea să închizi coşciugul cuiva, fiindcă n-ai cuie!"
         „Simioane — zisei în sinea mea, privind mormîntul —, tu ai scăpat de griji. Pentru coşciugul tău s-au mai găsit cuie. Noi, în schimb, care stăm aici, râmînem cu grijile. A sosit primăvara, caii ar trebui de mult să lucreze dar nici pînă în prezent preşedintele n-a reuşit să facă rost de cuie de potcoave. De atîta mecanizare, a uitat de caii care au nevoie de cuie de potcoavă. Ei nu pot umbla nepotcoviţi ca aceia din romanele Vestului sălbatic. Ăia nu-s puşi la treabă!"

Traducere de Erwin Lessl

(Perpetuum comic ’83, pag. 119)